Azi am terminat de citit o carte neterminata de scris de autorul ei. Am stiut inca dinainte de a o incepe ca va fi vaduvita de sfarsit si, in mod normal, nici nu m-as fi apucat de ea, dar tentatia subiectului si scrisul autorului m-au facut sa trec peste asta. Continutul mi-a implinit nevoia de lectura tesuta in detalii molatice, la relanti, concentrate, naturale, atat de naturale, incat trec neobservate. Este genul de lectura in cadre fotografice, atenta la neatentii, la senzatii, culori, mirosuri, sunete, imagini, este genul care pe mine ma multumeste, iar uneori ma fericeste. Stilul greoi, tensionat, detaliat pana la exasperare, ramane preferatul meu. Revenind la cartea de azi, cu toate ca stilul scrierii mi-a placut, implinind, asa cum spuneam, nevoia mea de lectura aplecata spre amanunt si spre natural, faptul ca autorul nu a mai apucat sa-i creioneze sfarsitul, el insusi sfarsindu-se din viata, mi-a lasat un gust amar. O carte neterminata, pentru mine cel putin, este o carte frustranta. Mi-a spus cineva sa-i pun eu sfarsitul care mi-ar conveni. Nu pot si nici nu vreau sa-i pun eu sfarsitul. Ar fi un petec ce nu si-a gasit sacul. Ar fi nuca in perete, oricat de logic sau natural ar reusi sa innoade firul brusc intrerupt. Ar fi o impietate pentru creatia autorului, ar fi un copil vitreg, un apendice strain, in fine...nu stiu ce-ar fi.
O carte neterminata e ca o inspiratie fara expiratie. Ma indreptam catre ne-sfarsitul ei si nu ma asteptam sa simt un asemenea vid frustrant, o astfel de stare de dezamagire, de curiozitate neimplinita, de oftica, o atare senzatie de timp pierdut. Nu ma asteptam, pentru ca plecasem de la inceput cu ideea ca asa va fi, ca asta voi simti, ca asa se va "termina" si ca tocmai de aceea nu trebuie sa ma supar si trebuie doar sa ma bucur de lectura parcursa, de stilul minunat al scrierii si atat. Dar nu a fost asa. Asa cum nu te poti bucura pe deplin de o relatie incheiata fara "the end", adica, de fapt, de o relatie suspendata. Nu conteaza daca de celalalt sau de imprejurari. Relatiile de orice natura, terminate in coada de peste, in linie de pauza in loc de punct, relatiile scaldate peste care nu s-a pus nicicand, nicicum, niciun capac, pe care nu le-a inchis nimeni, sunt frustrante precum cartea mea. Pauza care nu stii pana unde tine, crezand ca e doar o pauza, cand in realitate e un mare punct, este nascocitoare de intrebari fara raspunsuri, de vini de multe ori asumate exagerat, de obositoarea si chinuitoarea asteptare, de speranta naiva, si, in cele din urma de intelegere si resemnare. Ma intreb daca suspendarea asta care in timp devine chiar sfarsit e mai usor de suportat daca este nascuta de imprejurari, decat de celalalt. Nu stiu. Cred ca depinde de ce importanta a avut pentru fiecare relatia neajunsa niciodata oficial, la cimitir.
Cert este ca pentru mine, cartile neterminate, frazele ramase-n aer, intrebarile cu raspunsuri intrebari, relatiile aruncate-n ceata, sensurile neexplicate, situatiile neclarificate, raman frustrari pe care nu mi le pot depasi, oricat de inteleapta mi-as dori si m-as stradui sa devin.
