Scurta pledoarie pentru foste iubiri

Adevarata măsură a unei iubiri nu se dă nici atunci când iubirea se înalță fulgerător si nici atunci cand, dimpotrivă, se naște dospit, etapizat, chinuit...adevarata măsură a iubirii nu se arata nici măcar atunci când iubirea e ajunsă la zenit, un zenit inaltat atât de sus si atat de inundat in lumină, incat intunericul ti se pare undeva departe, departe...
Adevarata masura a unei iubiri se da... dupa. Da, adevarata masura a iubirii isi bate ritmul abia atunci cand nu mai este, abia atunci cand se incheie, cand isi aduna catrafusele, cand drumul comun sa bifurca, se alege, se imparte. Abia atunci se vede masura unei iubiri. Cand oricat te-ar durea carnea si oricat de golit te-ai simti, atat de golit, incat daca te-ai mai striga, ti-ai da seama ca esti gol si de ecou, atunci cand, cu toate acestea, ai sti si te-ar tine baierele sufletului sa nu urasti, sa nu regreti, sa nu strici si sa nu intinezi ce-a fost. Adevarata masura a unei iubiri, a unei foste iubiri, este sa mai poti iubi pe "a iubi" la trecut, atat de frumos si-atat de uman, incat sa-ti lasi in pace prezentul. Frumoasa masura a unei iubiri este sa poti altfel iubi, sa ai forta si omenia sa te ridici peste orice ispita de a macula ori de a tavali, ce-a fost, pe cel care-a fost, si mai ales, pe cel care-ai fost.

Nu dati cu pietre in iubiri cazute. Pe cine mai ajuta? Nu ajuta, nici nu sterge, doar coboara.

Sa ne iubim iubirile, asa cum au fost: grele, luminoase, cu speranta, lungi, asfixiante, incredibile, ciudate, ascunse, strigate, hulite, intelese, neintelese...Sa nu le negam, sa nu le stergem, sa nu le murdarim. Sunt si ele, acolo, undeva...Sa le lasam sa moara frumos, in tihna.Si sa ne ridicam deasupra oricarei tentatii de a le ingropa in macule sau in memorie.

Vorba reclamei: sunt cea care te face să te întorci din drum. Sunt eu, uitarea!

Nu semănăm decât la parchet

După reclama asta, damă mai bine ca uitarea, nici nu cred să existe.... 

Dar și uitarea e scrisă-n legile-omenești...Și Doamne, cât de bine e că e așa...Mă lăsase memoria în ultimii ani, în ultima vreme. Am pus-o mai întâi pe seama aiurelii cu care - recunosc modest - am fost înzestrată. Apoi mi-am dat seama că nu e numai aiureala de vină, că la mijloc se află ceva mai puternic decât talentul meu nativ. Și-am început să întreb în stânga și-n dreapta, să cer păreri, să cer soluții. "Stresul, draga mea, stresul e de vină". Fugi de-aci - răspundeam - toată lumea e stresată, de ce-aș fi eu mai cu moț și de ce moțul meu ar fi tocmai uitarea? Când o viață întreagă am reținut mii și mii de date inutile pentru admiteri tâmpite la facultate, versuri, bucăți de filme, de evenimente, ochi, gesturi, amănunte fără rost, lecții, teme, fraze, păreri, biografii, vise și nenumărate alte crâmpeie de acest soi? Cum să accept ideea că acum nu mai rețin nici unde am pus telefonul sau cana, ori dacă am încuiat ușa, dacă am dat bună ziua o dată sau de mai multe ori aceleiași adunări de oameni în cele două minute de la sosirea mea, dacă azi e luni sau e chiar ziua în care sunt nașă de botez? Cum să mă obișnuiesc să-mi repet în gând locul în care am lăsat mașina, când știu că mă duc cu ea la băcănie ca să-mi care sarsanalele cu merindele cumpărate și-apoi ne întorcem pe jos acasă eu și sarsanalele mele, pentru că am uitat cu desăvârșire că am venit cu mașina?
Alții mi-au zis mai delicat: "ai multe preocupări, te frământă prea multe, ai prea multe pe cap". Păi cum să mă recunosc vinovată și-aici? Că n-am! O pisică în loc de trei copii și un job în loc de șomaj, un soț în loc de unul în contumacie, sănătate cu mici strâmbături din nas, în loc de bătut spitalele? Astea sunt preocupări? Păi nu sunt. Deci n-am nici preocupări atât de multe și apăsătoare încât să mă ascund în spatele lor.
La cap nu m-am lovit, deși multi m-ar contrazice.
Am cerut ajutor specializat. Am primit, ca toți bolnavii - închipuiți sau nu - pastiluțe. Am uitat de prea multe ori să le iau, așa că m-am lăsat. Mi-am luat în schimb, o agendă, deși mi s-a sugerat Excelul. Excelul e de actualitate, îți poate aduna planurile, îți poate filtra lipsurile și-ți poate chiar face previziuni pe baza statisticilor scrise de tine pe nervii altora. Prefer agenda. Nervii altora ca nervii altora, dar eu cu mine ce mă fac? Că nici mie nu mi-e ușor să-mi uit gândurile, geanta, capul. Mi s-a mai spus "nu ești suficient de atentă!". Bine, sunt atentă. Mă concentrez să fiu atentă sau să plătesc atenție cum îmi spunea cineva în romgleză. Bine spus în cazul meu, că eu chiar plătesc bir greu. Sunt atât de concentrată să fiu atentă, încât uit de ce trebuia, de fapt, să fiu atentă....
Ce să fac? Să-mi leg vorbele de gât? Să-mi scriu pe mână ca la școală? Să-mi notez PIN-ul cu marker pe spatele cardului și să-mi pun PUK-ul numărul doi ca mesaj de întâmpinare pe telefon? Să port mereu în geantă o cască de duș în locul umbrelei pe care nu uit s-o iau pe soare si fără de care plec întotdeauna pe ploaie? Și că veni vorba, acum îmi dau seama ca problema ar deveni nu să-mi amintesc să iau umbrela, ci să îmi amintesc măcar o dată să pun casca de duș în geantă, nu-i așa? A, era să uit! Și să nu uit c-o am la mine și apoi s-o scot! Asta dacă n-o uit cu geantă cu tot.
E supărător când povestesc aceleași lucruri aceluiași auditoriu și care, de cele mai multe ori, se jenează să-mi spună că știe povestea. 

Atâta luptă și cu uitarea asta, pentru ce? N-am putut s-o înving? Păi ia atunci să mă împrietenesc cu ea, să fac un pact cu ea, eventual s-o scot la un suc să văd ce mai zice, ce (-mi) mai face.

Unul din marile ei avantaje? Nu mă plictisesc niciodată. Totul mi se pare nou, ediție princeps, de fiecare exasperantă dată pentru alții, eu am același zâmbet tâmp și plin de fericire de ce aud. La fel mă mir și la a mia povestire. La fel de candid întreb, exact ca la început și ca data trecută: "hai, măi, așa s-a-ntâmplat?". Și la fel de lipsită de apărare mă simt de fiecare dată când cel cu care stau de vorbă se uită stupefiat la mine. Și dacă-mi amintesc de ce se întâmplă asta, mă scuz imediat și mor de rușine și scanez cu viteza luminii printre pixelii lipsă, ca să reconstitui repede repejor puzzle-ul ce mă împricinează.

Un alt avantaj? Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Prin nu știu ce mecanism, le uit mai repede pe alea rele. Uit, uit și iar uit. Se mai trezește câte-un binevoitor să-mi amintească. Și-atunci mă plesnesc - la figurat vorbind, că la propriu, mi-e milă, cu palma peste frunte. Da, băi, așa e...Uitasem....Și ce bine că uitasem!

Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată

Am vrut să pun o poză de pe vremea când încă se iubeau

S-a întâmplat și neîntâmplatul: divorțează Demi Moore de Ashton Kutcher. Divorțează ei, și îmi dărâmă mie ultimul mohican de speranță. Gata, mă mai ținea un firicel de pânză de păianjen de ideea că totuși, o femeie frumoasă, chiar mai "în vârstă" ("în vârstă"=(după dicționarul meu) noțiune absolut relativă și susceptibilă de modificări de optică de la an la an și de la etapă la etapă de viață), poate fi iubită, dorită, chiar luată de nevastă de un băiețel mai tânăr. Auzeam mereu, de la maica-mea citire și până în zilele noastre că n-are, domne, cum să dureze o relație între o femeie mai coaptă un pic și un bărbat mai fraged un pic mai mult. Și așa-mi doream să văd legea asta contrazisă, ca pe atâtea multe alte legi crude, încat DM și AK erau pentru mine dovada incontestabilă că se poate, chiar se poate. Și se putea chiar în contextul în care ea venea după alte două căsnicii încheiate, după trei copii, după o carieră într-un mediu destul de instabil pentru familie și mai ales... după mai mulți ani de trai decat el. Mi se umplea inima de încântare să-i văd împreună, spărgând canoane și prejudecăți și făcând poteci pentru idei noi, deși, în spatele minții mele, ședea pitită temerea zgândărită de vocile din jur, că nu va dura. Și n-a durat mult: numai șase ani. Vă imaginați că în toți acești șase ani am stat cu sufletul la gură, preocupată de gândul ăla de care vă spusei mai sus, dar încântată an de an, știre de știre, despre informațiile confirmatoare că încă mai merge. Când azi, zbang! M-a trăznit. Am deschis televizorul și mi s-a năruit tocmai această speranță naivă de femeie care îmbâtranește și ea și înțelege mai multe și spera și mai multe, deși paradoxal, dispera. Poate că evenimentul în sine, infidelitatea lui și pe cale de consecință decizia ei de a divorța, nu are nicio legatură cu vârsta ei. La urma urmei, se-ntâmplă divorțuri la tot pasul, indiferent de...indiferent de multe. Și totuși, și totuși, cred că ritmul lui biologic și-a spus cuvântul, până la urmă. Cred că nici frumusețea ei genuină zic eu, dar cu siguranța întremată pe ici pe colo, cred că nici experiența ei și uite, că nici iubirea ei, nu au reușit să-l țină lângă ea până la urmă. Tot l-a tras gândul și fapta către cei douăzeci și doi de ani ai celeilalte...Și-atunci, e imposibil, ca femeie, să nu te gândești la ce simte ea, cea de patruzeci și nouă de ani, în fața acestui simplu și cumplit de natural fapt de viață? 

Nu mai aduc în discuție cazurile clasice când, după o viață lângă el, adesea dedicată lui și plozilor turnați din dragoste cu el, te lasă pe tine, pe plozi, casa, masa, viața toată din urmă, pentru...o gură mai fragedă, pentru un trup căruia încă n-au început să-i cadă balamalele, pentru tinerețe, pur și simplu. 

Cum să te-mpaci cu ideea că numai atâta s-a putut, că s-a dus pe apa sâmbetei perspectiva acelui "și au trăit fericiți până la adanci bătrâneți" - pentru ea, oricum, mai adânci decât pentru el? Cum să asiști la alunecarea ta către seniorat, după ce toată lumea ți-a zis că nu va dura și după ce îi vezi pe ei, tineri și neliniștiți neliniștindu-te și neliniștindu-se în fața ta?

Nu iau in calcul aici consolarile pe care le poate avea ca mamă, ca actriță consacrată, vorbesc aici de prăpastia din sufletul ei de femeie care nu mai e tânără (repet, conform organigramei bine știute și nu conform părerilor mele) și care este părăsită de bărbatul ei mai tânăr pentru o femeie mult mai tânără. Cred că drama trebuie să fie cumplită. 

Știu, știu, că se vor auzi voci, cum s-au auzit oricum de la început că platește prețul inconștienței ei sau poate pe-al ambiției de a demonstra că se poate. Dar de fapt, plătește altceva. Plătește doar prețul simplului fapt de a se îndrăgosti de un barbat și de a-l iubi, indiferent de vârstă sau de alte lucruri. Și, pentru că mi-e imposibil să nu mă gândesc la situația în oglindă, iar constat cu amărăciune cum ele nu mai pot, de la o vârstă destul de rezonabilă, iar ei mai pot, până la vârste comentabil de rezonabile. Nu pot să nu mă gândesc la cuplurile în care el are cu mult mai mult decât ea, și, deși există prejudecăți și la acest capitol, totuși, circumstanța asta este trecută mai ușor cu vederea, este mai puțin blamată, este chiar înteleasă, de multe ori. Și iar mă revolt pe această permanentă situație ingrată a femeilor versus bărbați (și nu sunt, chiar nu sunt feministă). Exact cum am văzut de curând o glumă bună într-un film în care două prietene comentau un cuplu  - un domn cu părul alb ținând de talie o demoazelă silfidă (pentru o imagine completă, amândoi în costume de baie, la piscină): "Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată".

Haita de oameni

Așa cum am crezut mereu că oamenii sunt în stare să dureze şi sublim, și inefabil, tot așa am știut că ei pot coborî în cele mai mizerabile și abjecte temnițe din ființa lor, atât de mizerabile și atât de abjecte, încât te cutremuri și ai vrea să fugi pe Lună, numai realizând cât de tenebroși și cât de cumpliți pot fi. Și printre temnițele murdare prin care se mișcă oamenii în ființa lor, se află și haita. Haita de oameni. Urâtă adunătură.
Nu au colții rânjiți, nici nu le iese aer cald și flămând de sânge pe nări, nici nu mârâie, nici nu zgârie, dar sunt mai răi și mai cumpliți de-atât. Se-adună în haite și unul dă mai rău ca altul, cu vorba, cu fapta ori căutătura. Nimic nu mă întristează și nu mă scârbește mai tare, ca haitele de oameni adunate să sfâșie cadavrul unui om tot ca ei, dar căzut. Se antrenează unul pe celalalt, se îmboldesc, își dau curaj, ăia răi din naștere dau curaj ălora care-au fost slabi și lași toată viața, se adună în cerc, împresoară, lovesc, omoară.  Lașii la umbra mulțimii, curajoșii în coasta anonimatului, neafirmații de sine care afirmă de alții. Și le cresc rândurile cu viteza luminii și unul făra altul n-ar fi nimic, dar împreună sunt un buboi urât de om, un buboi de oameni. Și cei mai mulți nici nu știu pe cine disecă acolo, pe cine scuipă, pe cine îngroapă în glodul care le iese pe gură, nu știu și sunt prea abjecți unii, ori prea grăbiți altii, ca să mai stea să mai afle. Și ce? Ce mai contează? Pe cine interesează? Haide, domne, lasă că știm noi...Știm noi mai bine. Huo! se aude răcnet de animal din haita de oameni. Și-l vezi pe lapidat grămadă de carne și oase într-un cerc sau țintă aiurea pentru săgeți ce vin de pretutindeni. Și te uiți la ăia care dau în el cum sunt ciopliți tot în brațe și-n trup și în chip ca și el, dar cu ochi diferiți și cu gură ciudată. Și te sperii și ți-e teamă și ti-e greață.
De câte ori n-am asistat la înverșunări incredibile, la cuvinte ascuțite ori murdare aruncate nedrept în oameni, în munca lor, în crezul lor, în viața lor. Și asta doar pentru că așa cred ei, ăia mulți și lași, sau doar pentru că așa li se pare lor, ori doar pentru că se amuză, sau pentru că așa se poartă, ori doar pentru că așa fac ceilalți. Sau poate doar pentru că ei înșiși n-au apucat să fie încă, descoperiți. Arătatul cu degetul și ridicatul pietrei. Atât de vechi, atât de lașe și atât de murdare...
De câte ori nu m-am indignat și nu mi-am dorit să pot clinti ceva, să pot să acopăr cu liniște urletul nedrept al haitei ori să pot s-o sparg și s-o-mprăștii împreună cu vorbele ei. A fost o vreme când mi-aș fi dorit să fac toate astea și-apoi să mă premiez cu recunoașterea plină de căință a haitei c-a greșit ori că a fost nedreaptă. Acum mi-aș dori doar să-i trântesc o oglindă mare în față.
Cât de abjectă găsesc că este unirea și uniunea întru rău...Întotdeauna am fraternizat și voi fraterniza cu slabii, cu victimele și cu loviții din nimic și pentru nimicuri. Pentru că știu deja cât de des și nedrept se lovesc oamenii între ei și cât de creativi pot fi în a se aduna înverșunat și laș în haită, întru nimicire...

Noi între noi de Adrian Păunescu

Sunt munți între mine și tine
Și ceață și tulbure câmp,
Plantații de cumpeni absurde
Și dansuri greoaie de plumb.

Și chiar de n-ar fi toate-acestea,
Noi tot nu am fi fericiți,
Zadarnic uzezi telegraful
Și semnele dulci îmi trimiți.

Că sunt între tine și mine
Nu numai toți munții cu nu,
Ci eu mă opun ție însăți
Și ești împotrivă și tu.

Pierdută la marginea toamnei,
Abia mai tresari în ecou,
Veni-vor adânc să te-ngroape
Ninsorile Anului Nou.

Sunt munți între mine și tine
Și cred că nu-i cale-napoi
Iubito-ntre tine și mine
Rămânem de-a pururea noi.

Desfrânare de toamnă de Adrian Păunescu

Încolo, către munte, hai să ne facem loc,
acolo unde fânul nu s-a întors acasă,
hemoragii albastre cu ochii mei provoc
și mă semnez cu-albastru pe fiecare casă.

De două zile ninge, aceasta vreau să-ți spun,
să invățăm colindul ieșirii către munte,
acolo să rămânem mult timp după Crăciun,
să dăm cu gaz, s-aprindem și cea din urmă punte.

Să nu existe gândul întoarcerii-napoi,
să ne dispară gustul întoarcerii prin lume,
să credem cu trufie că noi, ca ultimi doi,
suntem cei care viața au dreptul s-o rezume.

Tu ce mai știi de iarba rămasă în pășuni,
ne mai primește talpa venind să se-nfioare?
Ar fi un pat de ierburi florale să-ți aduni,
ar fi ca eu din lacrimi să-mi scot un pat de sare.

Fiorul rece-al toamnei îl simt urcând în os,
cât pot gusta cu ochii, mai cred că este bine,
dezbracă-te la stogul de fân misterios
și ia-ți o haină vie de licurici pe tine.

Să iubesc sau să scriu de Adrian Păunescu

În iubirea cu tine,
N-aveam timp nici să scriu,
Ajungeam la cuvinte,
Totdeauna târziu.

Astăzi, dorul de tine
Mă și face mai viu,
Nu te pot ține-n brațe
Și, de dorul tău, scriu.

Mă încearca destinul,
Cu un tragic pariu
Și nu știu ce-aș alege,
Să iubesc sau să scriu,

Condamnare pe viață,
Când nu ești, să te scriu.

Eu fără tine de Adrian Păunescu

Și brusc am înțeles că fără tine
Nici eu în toate mințile nu sunt,
Să fug și să mă-ntorc, aici, îmi vine
Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.

Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,
Atât de mult trăiești în sinea mea
Încât și zgâriindu-mă aș plânge
Temându-mă că-n strop te pierd cumva.

Nu este primăvară nicăierea
Cu muguri morți paltonul ți-l închei
Cu fierea primăverii caut mierea,
Dar nu exiști, iubito-n locul ei.

Și brusc am înțeles că fără tine
Eu însumi mor și nu pot învia,
Deși am fost născut, cum știi prea bine,
Ca să te apăr și-mpotriva ta.

Judy

Aş zice că, în familia noastră de români simpli din tată-n fiu, ea este singura de viţă nobilă. Mă rog, de un cârcel de viţă nobilă şi nu de viţa întreagă, pentru că, trebuie s-o spun: e nobilă....numai după mamă. Taică-său, deşi român get beget, nu ştiu prin ce împrejurare, a fost botezat Thomas, domnul Thomas. Probabil c-a avut şi el, la rândul său, părinţi excentrici, altfel, nu-mi explic. Cum spuneam, i-am cunoscut pe amândoi: şi pe maică-sa, şi pe taică-său, pe dl Thomas. Ea, o distinsă şi-o cochetă, un pic cam arogantă, ce-i drept, în schimb el, boem, rebel, sociabil, liber si foarte libertin. Amândoi înalţi, atletici, rasaţi. Doamna, deşi i se spune balineza, vine de fapt, din Thailanda, ţara oamenilor liberi. Am înţeles că i se spune aşa doar pentru că are frumuseţea şi graţia unei dansatoare din Bali. Adevăr gândit-a, cine a ajuns la concluzia asta. Dar nici dl Thomas, cât e el de băştinaş de-al nostru, nu este mai prejos. Înalt, cu talia suplă, a cucerit o ntreagă scară - de bloc, desigur - de la primul până la ultimul etaj, de la primul, până la ultimul nivel. Toate pisicile s-au înamorat de el şi i-au dăruit urmaşi. Dacă a ajuns el şi la nivelul cel mai înalt, la etajul opt, la doamna balineză, asta spune multe. Si uite-aşa, din această întâlnire, din acest amor între o aristocrată thailandeză şi un şuţ de inimi bucureştean, s-a născut ea, domnişoara Judy sau Judette, cum îi mai spun eu când o chem la orele de limbă franceză. Cu jumătatea ei de pedigree s-a înfăţişat în familia noastră, făcându-ne pe toţi să ne simţim un pic mai mult obligés par această noblesse pisicească. Poartă o bluză decoltată, cu un umăr gol, alb. Este prevăzută și pe spate cu o pată albă, pentru ca, în cazul în care te trezești noaptea, să nu calci, dintr-o nenorocită întâmplare, peste ea. Aceea e semnalizarea ei "de pe spate". E curioasă din fire și destul de iubitoare. Dacă însă, te apucă vreo manifestare exagerată de dragoste, te altoiește imediat.
Când era mai mică, adormea numai dacă îi ofereai un deget pe post de suzetă, dar tot aşa adormea si unul din fiii prinţesei Diana, deci s-avem pardon, acestea sunt manifestări regale...

Atunci când am văzut-o întâiaş' dată pentru prima oară,  era singura cocoţată pe toarta unui coş mare de răchită, în care se aflau mama şi ceilalţi fraţi ai ei. De-acolo, de unde se căţărase, se lăsa în jos, ţinându-se ca o maimuţă aninată de toartă, doar ca să-i trăznească pe fraţii ei în cap, cu câte o lăbuţă. Trebuie să recunosc, că, dintre fraţii ei, ea stă cel mai prost la capitolul maniere. Nu înţeleg unde-a fost când d-na balineză - sunt sigură - le-a transmis copiilor un pic din înţelepciunea şi buna cuviinţă asiatică. Sunt sigură că astfel de lecţii au avut loc, pentru că, de pildă, un frate de-al Judettei de culoarea antracitului ne-a întâmpinat la uşă - pe mine şi pe soţul meu - şi ne-a condus discret, până la camera unde se afla familia lui. În plus, când am ajuns acolo, am avut senzaţia că d-na balineză, care trona ca o cloşcă aristrocrată în coşul de răchită împreună cu ceilalţi trei copii ai ei, ne-a răspuns clipind superior şi rar la salut, în timp ce Judy, a fost singura needucată care ne-a ignorat şi şi-a văzut mai departe de bobârnacele ei. Am văzut în ochii balinezei că "seamănă în partea lu' ta-su", aşa că nu mi-am permis să mai zic nimic, nici eu.

Pentru că oricât m-aş scormoni, nici eu nu găsesc la mine nici cea mai mică urmă de pedigree, nici măcar una de-aia insesizabilă, cum vezi pe ambalajele de ciocolată avertismentul acela cu "poate conţine urme de alune", m-am simţit imediat şi în mod natural apropiată de maimuţa de pe toartă, aşa că i-am spus pe loc Judy şi am luat-o la mine acasă. Aşa o strig de-atunci, iar când o chem la masă, o chem numai pe ritmuri de Beatles: "hey, Jude, hai-de la ma-săăă, nah, nah, naaah, nah, nah, nah, naaaaha".
A trecut un an de atunci. În tot acest timp, ea s-a ocupat şi de redecorarea casei. Cu un talent ascuţit, a transformat zestrea de la soacră-mea, o canapea cu tapiţerie de stofă, după chipul şi numele ei, dându-i un design sălbatic, lăţos, hippy...
Ne jucăm şi de-a hoţii şi vardiştii, eu fiind întotdeauna hoaţa, se înţelege. Fiecare la câte un colţ de perete, între noi - simbolic - biblioteca, ne urmărim febril, până când cea mai curajoasă dintre noi, ea, iese în faţă ca o mică pumă. Îşi ia o postură înfricoşătoare, zice ea, înţepenind pe cele patru picioare şi arcuindu-se ca o vulpe criogenizată într-un fel de semilună, după care se pregăteşte de atac. Îşi înalţă capul aerodinamic şi se uită dintr-o parte, iar în loc de urechi îi apar brusc, nişte periscoape. Îmi dau seama că e de rău dacă mai zăbovesc, aşa că o iau la sănătoasa, cu puma după mine. 

Am fost împreună şi în vacanţa de vară, un pic, la Vama Veche. Îi place să călătorească şi să privească pe geam. S-a comportat decent şi pe plajă, deşi nu s-a adaptat din prima. Acum stă pe genunchii mei şi habar nu are că vă povestesc despre ea, că ar veni cu siguranţă să se prezinte singură, atât e de obraznică.

Somnoroasă, atât de somnoroasă...

Decenţa emoţiilor

Sunt o fire emoţională şi încă, adesea, din păcate sau din fericire, emotivă. Cred că, in mod paradoxal, emoţiile ne ridică la nivel uman, deşi vin din peştera fiinţei noastre animale. Emoţiile superioare - dacă există emoţii superioare şi inferioare măcar prin prisma motivaţiei lor - ne dau farmecul ăla minunat, de oameni. Cu toată credinţa mea în emoţie, mă gândesc tot mai mult în ultima vreme la "decenţa emoţiilor" noastre. Deşi nu sunt adepta neexprimării şi noncomunicării, deşi cred cu toată convingerea că e mai bine, şi mai frumos, şi mai generos, uneori chiar mai politicos, şi mai curajos să te exprimi, să împarţi, să laşi să se înteleagă, să te laşi înţeles, reflectez tot mai mult nu la o îngrădire a emoţiilor, nici la o uşă închisă peste emoţii, ci la o decenţă a lor, la o demnă purtare a lor. Sunt mai frumoase şi mai credibile emoţiile decente. Până şi marile emoţii, acelea creatoare, acelea generoase, acelea care invocă autosacrificiul, până şi acelea, sau mai ales acelea, au nevoie de această decenţă. De fapt, tot gândind şi întorcând problema, cred că tocmai aceasta decenţă le face frumoase, cred că tocmai o purtare discretă şi elegantă a lor, le rafinează, le innobilează. 

Din acest motiv, orice emoţie, de la durerea cea mai adâncă, până la exaltarea cea mai înaltă, dacă nu-şi poartă cu demnitate intensitatea, nu mai este emoţie, ci doar un spectacol trist. 

Am trecut acum câteva zile, cu maşina, pe lângă Dealul Mitropoliei cum i se spunea odinioară, Dealul Patriarhiei, cum i se spune acum. Trotuarul era înţesat de oameni. Veneam de undeva din spatele Mitropoliei şi, până am ajuns în faţă, şirul de oameni mi s-a părut interminabil. Era Sfântul Dumitru şi am bănuit că oamenii erau acolo pentru a vedea, atinge sau a face temenele în faţa unor moaşte sfinte. M-am interesat, aşa a fost. Dincolo de faptul că nu am înţeles niciodată această manifestare morbidă a credincioşilor în legătură cu trupul unui om, chiar dacă devenit sfânt, mai mult decât atat m-a întristat încă o dată să văd acelaşi şi acelaşi spectacol an de an. N-aş avea nicio problemă şi nu mi-aş permite să comentez manifestările nimănui în legătură cu un crez, dar când ştiu că adesea, în spatele acestor manifestări se află o frusta indecenţă a emoţiilor, nu pot să nu spun câteva cuvinte. Nu pot să cred în credinţa celor care se înghesuie, se împing, se afurisesc unii pe altii, pe drumul nobil spre cuviinţă. Nu cred în temenelele şi pupăturile de oase sfinte, atâta timp cât drumul până la ele este înţesat de cele prea lumeşti şi, mai ales atâta timp cât, ieşind de acolo, oamenii redevin incredibil de repede exact cei care au fost înainte sau poate chiar mai rău. Eu nu mă mai duc la biserică, de Paşte, de câţiva ani buni, de când, aşteptând înghesuită şi înghiontită să intru la slujbă, m-am împiedicat de o sticlă goală de bere aflată pe jos, în pronaos. Mi-a fost suficient cât să-mi închid emoţiile de acest gen în suflet şi să decid că nu mai am nevoie de biserica oamenilor ca să-mi continuu credinţa. Ştiu că toată această spălare de rufe, de "emoţii" religioase, ţine mult de ortodoxismul nostru şi nu vreau să comentez mai mult, pentru că subiectul e complex şi pentru că, oricum, am convingerea că oamenii sunt cum sunt şi că se schimbă greu sau nu se schimbă deloc. 

Tot la fel cu emoţiile şi afectul ăsta religios, se întâmplă şi la scară mai mică, la nivel individual. Îi stă bine omului să-şi declame decent iubirea, chiar dacă, sau mai ales atunci când aceasta stă să-i spargă pieptul şi tâmplele; îi stă bine omului să-şi poarte discret tristeţea şi durerile de orice fel şi să aibă generozitatea să nu împovăreze pe nimeni altcineva mai mult decât acela poate duce. Avem norocul să putem vorbi şi să putem exprima şi spune ce simţim celorlalti, cu toate astea, să ne folosim discret şi cuviincios de acest noroc.

Cred. Mai cred?

Încep să nu mai cred în iubire, iar asta mi se pare grav. Încep să nu mai cred în idealuri, iar asta mi se pare normal. Și-așa idealurile astea erau făcute ca să fie doar niște idealuri, așa că...de ce să tot cred în ele? 

Încep să nu mai cred în adevăr, iar în dreptate mă străduiesc de când mă știu să cred. În oameni mi-e frică să mai cred, în câini încă mai cred. Mai cred în copii, mai cred în parinții mei. În mine n-am crezut niciodată. Mai cred în umor, mai cred în trecut, doar pentru că e bătut în cuie și îți mai dă și câte-un indiciu pentru viitor. Mai cred în omul de lângă mine. Încep să cred în curaj, după o viață în care mi-aș fi dorit să cred în el și n-am reușit. Începusem să cred în firea ostoită de timp, dar tocmai m-am răzgândit. Am încetat să mai cred în prieteni. Încep să cred în puterea care răsare din noi, în momentele în care ne credem cei mai năpăstuiți de pe pământ. Încă mai cred în singurătate. Încă mai cred în lumină. N-am crezut multă vreme în poezie, dar acum sunt fericită să cred în ea. N-am crezut și nici nu vreau să ajung vreodată să cred în cuvinte nerostite, deși am adunat și eu într-o cutiuță de-a mea, multe și nerostite cuvinte...Uneori cred în vise, alteori nu. Nu vreau să cred în orgoliu, dar vreau să mai pot crede în demnitate. Mai cred în valori. Încă mă încăpățânez să mai cred. Cred în rău pentru că prea des mi-a adus dovezi că există, dar mai cred și-n bine. Da, încă mai cred. Nu cred în OZN-uri, dar cred că nu suntem singuri în Univers. Cred în moarte, cum cred și în viață. Nu cred în stafii, dar cred în suflete care nu mor. Mai cred în speranță, pentru că toata viața mea am fost o naivă. Cred în familie, cred în genetică. Nu cred în leacuri băbești, cred cu tărie în știință. Cred în concret, dar cred si în lucruri inexplicabile. Cred în râuri, n-am crezut niciodată în lacuri. Nu cred în etichete. Cred în diferențe. Cred în tinerețe, nu cred în bani și nici în marketing. Cred în răsărit, mai mult decât în apus. Cred în timp, deși nu înțeleg de unde vine și nici unde se duce. Nu cred în minuni și cred că nimic nu trece de la sine. Cred în mame. Nu cred în confidențe, nici in zvonuri. Aș vrea să cred în smerenie, dar nu am reușit până acum să cred în ea pe deplin. Nu cred în preoți. Uneori, mi-e frică să cred în liniște. Cred în astre, cred în zodii, deși aș vrea să nu mai cred atâta. Cred în pasiune, întotdeauna am crezut. Cred în schimbări. Refuz să cred în prejudecăți. Cred în întrebări, pentru că de la ele ne vin răspunsurile. Sau nu. Dar eu tot mai cred în întrebari. Cred în inimaginabil, întrucât cred în imaginație. Cred în Dumnezeu, dar uneori mă întreb pe unde e. Cred în bunul simț și cred în iertare. Cred în libertate, dar mi-a fost întotdeana frică pentru siguranța ei. 

Cred în sănătate, așa cum cred în boli. Cred în reguli. Nu cred în rezultatele Photoshopului. Cred în puterea naturii deopotrivă creatoare, deopotriva distructiva. Cred în fair-play, nu știu cât să cred în muncă. Nu cred în diplome. Cred în blonde, nu cred în bănci. Cred în autosugestie. De o bună bucată de vreme, nu mai cred în țara mea. Cred în ceea ce văd, dar mai ales cred în ceea ce simt. Cred în muzică. Nu cred în ruși, dar nici în americani. Cred în instinct, dar si în deductie. Cred în tăceri, atunci când ele spun totul.

Cred în cei care cred. Vreau să cred că mai pot să cred.

Romgleza

Nu mai știm, domne', română. Mă declar vinovată și eu și recunosc și admit că merit cazne lingvistice grele, drept pedeapsă. De când cu internetul, filmele americane, capitalismul ăsta amărât și "corporatismul" multinaționalelor, vorbim cu toții sau, mai corect spus, foarte mulți dintre noi, romgleza. Vorbim un hibrid de limbă care nici engleza americană prea corectă nu e, dar nici biata noastră limbă mioritică nu mai e...Jumătate din frază in engleză sau macar un sfertișor acolo, iar restul in română. Am ajuns chiar să conjugăm românește verbe englezești. Facem construcții de cuvinte abracadabristice. Ni se pare mai "cool" să spunem în engleză niște cuvinte, decât în română. În română nu sună așa...sonor...În engleză în schimb.. Sună wow, nu uau!
Până și interjecțiile, pe care eu, cel puțin, le văd ca pe niște spontaneități ale limbii materne, sunt în engleză. Nu mai auzi "aoleo!" sau "vai, valeu!", îl auzi pe enervantul "oops!". Nu mai ești spontan în limba ta, ești spontan în a altora. Și eu am obiceiul ăsta de a face ghiveci de fraze româno-te miri ce; eu sunt chiar un caz și mai grav, pentru că pun petice lingvistice din tot ce știu eu sau ce mi-a trecut vreodată pe la urechi din alte limbi. Nici nu se pune problema să susțin sus și tare că le pronunț sau folosesc întotdeauna corect, deși mă străduiesc. Așa că, trăgând linie, nici prin alte graiuri nu ne plimbăm în cunoștință de cauză și nici graiul nostru nu mai e ce-a fost odată. Este știut că influențe au existat mereu și pretutindeni în funcție de epocile pe care le traversează limba unei nații. Nația, graiul, obiceiurile, toate merg mână în mână cu istoria. Așa a trecut româna prin epoca lui furculision, pardon: fourcoulission/fourcoulition - cu fourchette-ul să mănânce francezii - și asa trece acum prin epoca lui ok. A iesit destul de imbogățită, ca să nu-i spun împopoțonată din prima epocă, nu știu cum va ieși din aceasta de acum. Dacă pe atunci influența era dată mai mult de școli si de învățații care se întorceau de pe meleagurile franțuze, acum influența vine din chestiuni superficiale: internet, filme și ce-am mai pomenit mai sus.
Am avut de curand o întâlnire cu o corporatista de-aia convinsă de rolul ei în corporație și pe planetă. Corporatistă e iar o vorba neaoșa, v-ați dat seama. E de pe vremea lui Cuza. Așa...Revenind...Fără nici cea mai mică exagerare, pot spune că 70% din discutie a fost înecată în engleză. Ca o precizare, la masa discutiilor eram patru români. Mă zăpăcise, mă amețise, nu mai distingeam scopul de "aim", adaptarea de "customizare" și-mi dădeam seama că "nu mai face sens" să ascult dacă nu mai sunt în stare să fiu "compliant cu discuția". Întâlnirea a durat peste două ore. La un moment dat nu mai vedeam decât o râșniță în treimea de jos a mutrei corporatiste. Pierdusem șirul ideilor și nu mai voiam să ascult hibridul ăla obositor. Dacă la început m-am străduit să fiu atentă la discuție, iar pe parcurs am început să văd în asta un caz amuzant, apoi patologic, la sfârșit am capitulat obosită. Voiam să aud limba română. Mă intoxicasem de-atâta engleză într-o discuție în limba română. Mi se făcuse -mă scuzați- lehamite să mai scot și eu vreun cuvânt pocit de prin alte limbi. Două zile mi-a răsunat în cap romgleza, de fapt, glezroma corporatistei.
Mi-am dat seama că suntem vinovați rău. Și eu sunt. Am un prieten care ma apostrofează de fiecare dată când folosesc alte cuvinte, decât pe alea românești. Ca să nu mă mai întrerupă de fiecare dată cu "în română, te rog", eu fiind tot o râșniță dezlănțuită în zilele mele cu soare, mă străduiam de fiecare dată să vorbesc "în română, cât mai în română". Și, ca orice repetiție, mi-a devenit obicei. Din păcate numai în discuțiile cu el. În rest, am rămas cu aceeași meteahnă. Limba mea nu mai e "o comoara" vorba celebrei poezii, ci o sorcovă plecată de-acasă, din România, desigur.
Așadar, sintetizând, dacă m-aș chinui, dacă ne-am chinui, să ne înghițim cuvintele-n engleză și să le lăsăm pe-alea în română să iasă la lumină, chiar dacă sunt mai "boring", s-ar putea să mai salvăm ceva din limba noastră. Știu, știu că e mai pitoresc și mai amuzant să mai presari, de exemplu, și câte-un cuvânt telenovelistic din frumoasa spaniolă, dar n-o s-o mai scoatem la capăt așa. Eu, cel puțin, merit să intru la dezintoxicare. Ar fi chiar o idee de afacere: sanatorii de dezintoxicare lingvistică sau cum să-ți înveți limba maternă din nou, de la început.
Despre ce-a mai rămas din gramatica, ortografia și ortoepia bucății de limbă română pe care o mai folosim, nu mai vorbesc...Că nu mai scriem - mea culpa și aici - nici cu diacritice...iar, ce să mai vorbim? eu, mai ales, ce să mai zic?
Cred că ar fi bun prietenul meu multiplicat și răspândit prin corporații, pe străzi, prin școli și pretutindeni, ca să nu zic everywhere, că era cât pe-aci să-mi scape...

PS Mi-am aplicat prima caznă încă de la acest text. L-am reluat și l-am presărat cu diacritice. A fost greuț, dar am meritat-o din plin. 

l. In pielea unei femei

Astazi mi-a povestit cineva, un barbat, cum a fost hartuit, cam sexual, de altcineva, de o femeie. Povestea in sine este amuzanta si se petrece la munca, acolo unde multe ite de acest gen se pot tese intr-o viata de om, intr-un carnet de munca. Dialogul, mai mult monologul "agresoarei" s-a desfasurat pe o retea interna de comunicare, o retea gen messenger care a fost dezvoltata in compania in care cei doi lucreaza. Iata deci, cum firma a avut grija sa limiteze accesul angajatilor la retelele clasice de comunicare directa si online, dar le-a oferit in schimb, o retea interna. Desigur, ratiunea aparitiei unei asemenea retele a fost comunicarea profesionala intre angajati, comunicarile neprofesionale fiind probabil si ele admise la nivel teoretic, cel putin. Nu cred ca aceia care au creat si dezvoltat reteaua au avut in vedere strict dialoguri gen "trimite-mi si mie factura aia" sau "opereaza-mi si mie decontul ala". Normal ca s-or fi gandit si ei ca angajatii se mai intreaba si de sanatate sau isi mai arunca si cate-un flirt, pe ici pe colo. Probabil ca si angajatii au vazut in reteaua lor o rampa de lansare pentru vreo factura, comanda sau mai stiu eu ce, dar si pentru cate-un "ce faci, draga?" cu ocheada cuvenita-n coada. Prietenul acesta al meu care mi-a povestit tarasenia s-a gandit si el, desigur, si la una si la alta. Nu s-a gandit insa la ce-a patit azi: declaratii fatise, doruri brusc marturisite , "iubire" inabusita si rabufnita tocmai pe reteaua cu pricina. Poate ca daca "subiecta" l-ar fi incantat, socul nu ar fi fost asa de mare. Replicile ei insa au curs gradat, de la fraze simple pana la declaratii insistento-agresive, care au reusit sa-l irite la culme pe el. In cele din urma, povestea a fost transata barbateste de el, care, renuntand sa mai suporte in tacere jenata replicile scrise de ea, s-a ridicat de la biroul lui si s-a dus direct la biroul ei intreband-o simplu "ce vrea concret". Ea, la randul ei stupefiata de reactia lui, a raspuns incet si scurt "nimic". Trebuie precizat ca un subsol la aceasta pagina ca ambii sunt casatoriti (desigur, nu unul cu celalalt), ea are un copil si sunt cam de aceeasi varsta. Pe-astea le-am (s)pus asa, ca pe simple elemente de decor...
Nu judec, iar de minunat nu ma mai minunez de mult. La urma urmei, povestea asta care m-a si amuzat pe undeva, e o poveste banala care se mai intampla; mai rar, dar se intampla.
Ceea ce am extras eu ca idee principala, exact cum faceam la scoala cand ne intreba invatatoarea la sfarsitul lectiei "ce idee extragem noi din text", a fost senzatia de disconfort vadit pe care i-a creat-o ea lui.
El mi-a marturisit ca a inteles foarte bine cum se simt femeile cand trebuie sa se apere de agresiunile verbale ale barbatilor. Ei, aici voiam s-ajung! Pe-aici era i-ul cu punctul lui cu tot, si anume: cat de stresat poate fi un barbat agresat - chiar si numai verbal - de o femeie.
Si asta in conditiile in care li se intampla rar asa ceva. Si asta chiar cand ei au din start avantajul fortei.
Si corelativ si in oglinda acestei idei m-am gandit cat de des se confrunta femeile cu astfel de probleme.
Nu stiu cum fac, ca tot incercand sa fiu obiectiva si sa observ lucrurile asa cum sunt, tot o feminista reusesc sa par a fi, desi chiar nu cred ca sunt. Eu cred ca sunt doar obiectiva, chiar obiectiva...Oricat de partinitoare as putea fi acuzata ca sunt, realitatea vine aprig din urma si ma sustine cu toti țâțânii.
Pe tot parcursul existentei lor femeile platesc tribut genului caruia ii apartin. De la nimicuri care tin de felul cum arata, cum se ingrijesc, cum se mentin sau mai bine zis cum sunt obligate sa se mentina, pana la anatomia lor fragila si expusa, pana la birul pe care trebuie sa-l plateasca mereu din sanatatea lor pentru copii, pana la sacrificiile pe care le fac pentru cei dragi, pana la cariera lor adeseori intrerupta pentru familie. Uneori mi se pare ca toata viata lor e intr-o tensiune, intr-un efort, intr-o obositoare echilibristica. Multe vor spune ca nu e chiar asa, ca nu simt ca se afla in vreo tensiune, pana la urma nici eu nu stiu daca as ajunge s-o spun, pentru ca eu insami nu ma simt vreo prapadita a sortii, dar cred ca nici eu si nici ele nu ne mai dam seama ca este asa pentru simplu fapt ca ne-am obisnuit asa. Asa ne-am nascut, asa traim, dar suntem mereu expuse. Nu e vina nimanui, e doar meritul lui Dumnezeu...

Si tot legat de femei, voi aborda un alt subiect in episodul urmator...

ll. In pielea unei femei

In pielea unei femei s-a zbatut in chinuri iritate prietenul meu, astazi. A experimentat si el, pe pielea lui de barbat, cum e sa trebuiasca sa faci fata daca nu unei agresiuni, macar unui stres micut venit simplu pe reteaua interna de comunicare de la serviciu. Tot el a inteles, saracul, cum e sa suporti replici cu tenta sexuala de la persoane pe care nu le placi. Este deplasat sau poate deveni deplasat sa primesti mesaje "cu tenta" chiar si de la oameni pe care ii placi, dar cand mesajele vin de la antipatici/antipatice, rezultatul este dezastruos. Din nou, in aceasta situatie un barbat are la indemana mai multe mijloace de aparare. El poate sa rezolve barbateste problema sau poate chiar s-o ignore, daca il tine rabdarea sau firea. E greu de crezut ca poate ajunge in situatii extreme gen "Atractie fatala", desi, evident, nu este exclus.
O femeie agresata verbal nu dispune de niciun mijloc fizic de aparare. Nu le includ aici pe posesoarele de centura neagra, desigur...Femeilor le ramane doar istetimea, eventual experienta, precum si iscusimea jonglarii cu astfel de lucruri. Dar cum trebuie sa jongleze ea? Eeee, pai nici aici nu e treaba usoara. Ca orice jonglerie, ea trebuie sa se desfasoare cat mai indemanatic posibil, in asa fel incat femeia sa se si apere, sa puna si la punct lucrurile, insa in acelasi timp nici sa nu-l supere prea tare pe agresor sau sa-i provoace cine stie ce reactie deviata sau imprevizibila, iar in final sa mai iasa si basma curata. Am putea spune ca si in acest caz, femeile trebuie sa se bazeze mai mult pe minte, decat pe fizic. Nicio jignire adusa confratilor nostri, doar o constatare...
M-as mai opri aici si cu asta as incheia, asupra femeilor care se expun in acest fel. Cum s-a expus colega prietenului meu. As incepe prin a spune ca inteleg disperarea din iubire si ca gasesc ca fiind scuzabile gesturile deplasate facute din si pentru iubire, indiferent ca sunt facute de barbati sau de femei.
Le gasesc scuzabile, nu si pardonabile. Le gasesc atenuate de frumoasa circumstanta a iubirii, atunci cand iubirea se situeaza in parametri sociali normali. Stiu ca prin fraza de dinainte tocmai am incadrat iubirea intre niste borne si mi-am contrazis toata baza gandirii mele, insa nu pot sa ignor ca traim intr-o lume cu reguli, cu borne, cu parametri si ca si iubirea, vrem nu vrem, trebuie sa i se supuna. Ca i se supune si nu prea, asta o stim. Povestile de iubire se nasc te miri unde, te miri cand si nu te mai miri intre cine si cine. Pot intelege si pot pleca ochii fara urma de judecata in fata gesturilor disperate de iubire pe care o femeie poate ajunge sa le faca, dar totusi, nu pot sa nu gasesc in asta un tablou trist, nedemn. Poate ca este doar o prejudecata, poate ca vine din vechile teorii de educatie a femeilor intr-o lume de barbati, cu toate astea, totusi, cred ca ii sta mai bine unei femei sa fie curtata, decat sa curteze, sa primeasca gesturi, decat sa le faca. As vedea asta ca pe o compensatie a faptului ca femeia face destule alte lucruri care ii consuma esenta, de ce nu si-ar pastra atributul asta - de inceput de iubire de cele mai multe ori, din pacate- ca pe o cochetarie?
Nu sunt radicala si nu cred ca femeia nu ar trebui sa daruiasca, sa faca gesturi, nicidecum. As fi si chiar sunt revoltata pe toate relatiile (in general) in care numai unul da si celalalt primeste, insa in economia unei relatii de iubire sau pur si simplu a unei relatii care abia se infiripa, parca ii sta mai bine ei sa fie obiectivul final, decat lui. Poate ca gesturile mari si riscul unei umilinte proportionale pot fi suportate si duse mai bine de un barbat - el fiind obisnuit cu greul, decat de o femeie. Sau poate ca pur si simplu am si eu prejudecati transmise din mama-n fiica.

Dupa oina, potopul

Am ajuns la varsta la care ma vad distantata deja de unele generatii mai mici decat mine. Deh, trebuia sa ajung si aici...Am ajuns la varsta la care am inceput sa mai scap cate-un "pe vremea mea" sau "bai, cum sunt astia de acum" - adica tinerii, ma-ntelegeti...Ma uit la ei cum vorbesc, cum se exprima, ce stiu, ce minte informata au si ma simt handicapata de-a dreptul. Ma uit mai ales la atitudinea lor, la siguranta lor si realizez ca mie mi-a trebuit o viata de trei decenii sa ajung la performante de-astea si tot simt ca nici mentiune n-as lua daca ar fi sa se dea premii. Pe undeva ii admir si incerc sa inteleg, realizand ca astea sunt vremurile, ca lumea s-a schimbat...Vaaai, ce revelatii mai am si eu...din ciclul "iarna nu-i ca vara" sau "ba, decat sa-ti fie rau, mai bine sa-ti fie bine!"...Dar ma indepartez de la subiect. Deci, cum spuneam? A, da! Lumea s-a schimbat.Uau! A, da! Si, de fapt, eu nu ma simt adaptata la ea. Ma simt adaptata la internet, la tehnologie, la informatii, ritm, viteza, exigente, dar nu ma simt adaptata la atitudine. Atitudinea din tara asta, cel putin. Fac eforturi, evident, dar nu reusesc niciodata cu adevarat sau niciodata pe deplin. Mai urlu si eu, vulpe printre cainii de vanatoare, dar, la o privire mai atenta, orice copartas la lupta ar putea, de fapt chiar poate, sa-mi repereze botul ascutit si coada roscatiu stufoasa. Nu sunt domne, naturala. Nu am tupeul asta genuin care face atmosfera acum, in zilele noastre. Nu reusesc sa ma incarc de doza aia de tupeu care trazneste fara drept de apel si care te lasa fara replica. Nu-mi iese nici macar atunci cand situatia o exige. Nu-mi iese nici macar atunci cand nedreptatea este strigatoare la cer, cand masura cu care am primit o vorba nesimtita sau un gest incredibil de urat este...nemasurata si nemasurabila. Nu am talent sa ma duc si eu pana-n panzele albe, pardon negre, cu pete soioase, precum tupeistul. Evident ca reactionez, evident ca nu sed ca o senina fundamental crestina, insa nu am nici puterea, nici experienta, nici educatia sa ma adaptez acelei limite de jos la care am fost silita sa ajung. Ma supar, ma oftic, vituperez, dar nu traznesc cu acelasi palos. Problema insa, nu e asta. Problema este ca atitudinea asta de tupeu, nesimtire, marlanie, ciobanism (nicio legatura cu pastorii mioritici, sa-mi fie cu iertare), problema asta - spuneam - a devenit atat de raspandita, atat de "problema", incat sunt de-a dreptul surprinsa, ca sa nu spun socata, cand mai intalnesc oameni cu bun simt. Eu nu ma mai astept sa vad bun simt, ma astept in primul rand sa vad nesimtire - in limbaj, in comportament - si abia apoi, ca pe-o exceptie de la o nenorocita de regula, sa mai vad ceva bun simt...Nu tine de varsta, am inceput cu tinerii, dar nu e o plaga de-a lor, ci de-a tuturor...E ceva perfid, murdar, ceva stricat in educatia generala a concetatenilor mei, culmea, indiferent de mediul in care se scalda. Tupeul urat, ala care trece mult de indrazneala, e un sport national. Barbatii jignesc femeile foarte usor si foarte urat, marlaneste, josnic, mojic, femeile se lanseaza in discutii care le coboara, au limbaj birjaresc, indiferent ca sunt pe strada, la tv sau la birou. Nu bag pe toata lumea in oala, nici n-as putea, nici nu mi-as permite, dar fenomenul este prezent si se raspandeste si se umfla in pene ....cu mult tupeu.

Diligente, rezultate, noi

In materia dreptului civil exista o categorie de obligatii contractuale care se ramifica in obligatii de diligenta (-e) si obligatii de rezultat. Primele, se refera la obligatia de a incerca, de a face tot posibilul ca sa-ti atingi scopul, de a depune toate diligentele de care esti capabil ca sa atingi un obiectiv, fara a fi insa, obligat la un rezultat. Asadar daca, oricat ai incerca si oricate diligente ai depune, nu reusesti, rezulta ca nu esti responsabil pentru neindeplinirea acelei obligatii contractuale.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.

Lasa-te, puica, de mine, sa fie bine de tine/ lasa-te, puica, de mine, sa-mi fie si mie bine...

Ati observat - imposibil sa nu - relatiile febra, relatiile tesute dintr-o dependenta maladiva, ciudata, nefireasca. Relatiile victima-opresor. El o jigneste, o face sa sufere, o obideste, in cazurile cam penale ii mai da si cate-o scatoalca, da' ea-l iubeste. Te uiti tamp si te intrebi inteligent de ce, cum? Te mai chinuiesti si cand o mai vezi frumoasa, fina, inteligenta stand langa broscoiul ei care nu se mai transforma neam in print. Nu stiu cum rezolva psihologii sau psihiatrii fenomenul asta, sigur au ei metodele lor, dar pana sa ajunga cazul pe canapeaua revelatoare, ramai tot cu intrebarea in cap. Unii reactioneaza cu compasiune, unii se simt chiar vinovati ca nu pot interveni, unii intorc capul discret, iar altii (multi) o afurisesc si ei pe victima, macar s-o ingroape de tot in prostia ei. Ca-n orice caz de abuz -psihologic, in primul rand- e greu sa ramai indiferent, sa nu te afecteze, sa nu te atinga macar printr-o intrebare in forul tau interior...Dependenta victimei fata de opresor este incredibil de puternica. Aveam candva niste vecini deasupra, un el si-o ea cu trei copii. Ea, frumoasa, desigur. El, broscoi cu patalama. Scandalurile erau dese. Intr-o seara, chiar cand se pregateau sa plece la o nunta, ca de obicei, scandal. Urlete, tipete, zdup, zbang. Eram convinsi, toti veciniiiiii de pe scaaaaraaaa, vorba cantecului, ca in sfarsit, nunta va fi anulata, doamna va lua o decizie si broscoiul va ramane singur. Spera si nu ti se va da! In doua ore au iesit impreuna bras dessus, bras dessous, fericiti si zambareti de parca se duceau la propria nunta. Frumoasa ne-a lasat din nou pe toti, cu gurile cascate. Sunt si-acum impreuna, copiii sunt mari, iar scandalurile mult mai rare. A imbatranit si broscoiul.
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!

Neveste si femei

Nevestele si femeile sunt specii diferite. Nu, nu vorbesc de neveste si nemaritate, ci de neveste versus categoria din care se trag, aceea a femeilor.
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...

Facebook sau Viata-n gard

Daca nu ai cont pe Facebook, nu existi. Pana de curand, nu am existat. Asistam la avalansa fenomenului si ma incapatanam sa fiu mai cu mot si "sa nu exist" acolo, in comunitatea aceea. Am mai spus-o: ma feresc de bisericute, fie ele si internationale, de comunitati, adica de secte in opinia mea, oricat de liberale ar fi. Sa aderi la un crez, doua, trei, nu cred ca e vreo problema, dar sa ramai cantonat acolo, sa te scalzi in ideile altora, sa imprumuti pareri, sa-ti imbuibi creierul de aceleasi linii, e periculos pentru dezvoltarea ta normala. Recunosc, recunosc, am spionat din umbra fenomenul. M-am folosit multa vreme de contul sotului. Ma refer acum numai la ala de Facebook, nu si la alte conturi.... Curiozitatea satisfacuta discret e delicioasa. Totusi, totusi, nu puteam sa abuzez la infinit de ospitalitatea sotului, de parola lui, de drepturile de administrator folosite fara scrupule...Trebuia sa-mi pun si eu mutra acolo, trebuia sa incep sa circul printre sectanti ca sa vad cum se vede din interior fara masca, fara mutra de imprumut. Asa ca mi-am tras repede straie de FB (asa il prescurteaza lumea, am vazut eu), mi-am primit cheita, cutiuta personala si toate drepturile care vin cu ea. Initial, am zis ca nu ma voi expune cu nimic. Nici macar cu o "preferinta" in muzica, literatura sau alte domenii in care fiecare om cica, trebuie sa puna un pic de pasiune. De poze cu mutra nici nu se punea problema. Ei bine, ca de atatea ori cand ma gandesc mult la ceva controversat, am facut exact invers decat am decis (este una din distractiile mele sa ma vad in dificultati autoimpuse): m-am expus "aproape din plin". Poze, preferinte, dialoguri care raman scrise "pe perete", "prietenii" cu diverse persoane...o vrie superficiala demna de lumea in care traim.
Nu ma simt castigata cu nimic, nici macar nu ma mai simt asa de curioasa ca atunci cand violam adresa sotului (cu voia lui, desigur)...E principiul ala universal cu proportionalitatea inversa dintre utilitate si frecventa/disponibilitate.
In primul rand, tabloul FB, asa cum este el acum, nu este foarte complex, nu ofera foarte multe. In afara de poze, dialoguri publice si cateva chestiute pe care si le trece fiecare despre sine - si alea pozitive, desigur - nu prea ai ce vedea. Zilnic ruleaza acelasi film. Atata diversitate, devine obisnuinta. Atata nestiut, devine prea stiut, chiar si imprevizibilul devine previzibil si prea vizibil. Nu-i poti nega insa Facebook-ului sau Cartii cu mutre - cum imi mai place sa-i zic - utilitatea. Si nici partea extraordinara. Pentru ca are o latura extraordinara prin aceea ca reface punti daramate de timp, prin aceea ca iti ofera spatiu pentru a te publica si mai ales a-ti face publicitate, prin simplul fapt ca e o imensa carte de telefoane si adrese, asezonata cu poze. E sursa de informatii pentru corporatistele care lucreaza in Resurse Umane si vor sa stie mai multe despre "subiect", pe langa ce-au stors din retelele consacrate de autoadvertising profesional, poate fi sursa de informatii pentru hoti, talhari sau mai stiu eu ce binevoitor, sursa de informatii pentru micutele barfe de birou si cate si mai cate...Sunt sigura ca daca iti pui imaginatia la bataie, ii mai gasesti multe alte utilitati. Una peste alta insa, e ceea ce am spus de la inceput ca e, inca de pe vremea cand refuzam cu obstinatie sa ma alatur sectei: este viata pusa in gard, de buna voie si nesilit de nimeni. Nu mai exista mister, nu mai exista "personal", intim, propriu. Chiar daca vii si spui "am pus numai informatii banale, ceea ce sunt eu cu adevarat sau in totalitate, nu se vede", tot ai pus ceva din viata ta. Unii aleg sa puna chiar totul: copii, parinti, frati, locuri de munca, date de nastere, casa cu bulendrele din ea, prieteni, calatorii, petreceri, colegi din primara si colegi de munca si cate si mai cate. Nici nu realizezi in cate poze poti fi pe FB fara sa ai nici cea mai mica idee despre asta. Si asta pentru ca te pun altii acolo. Si asta fara sa-ti ceara acordul sau macar sa te informeze. Deci oricum ar fi, daca ai sau nu cont in secta FB, existi un pic acolo, daca nu prin tine, sigur prin altii. A, si am uitat sa spun ca pierzi si ceva timp cu el, macar la inceput, daca nu mai mereu...Desigur, poti avea control pentru toate. De tine depinde. Tot de tine depinde si sa nu ajungi in secta.
Pana una alta, hai sa ne amestecam cu totii, sa facem o mare ciorba internationala, sa nu se mai distinga om cu tovaras, sa facem schimb de impresii, replici, retete, poze, prieteni, sa fim fiecare in acelasi timp insecta sub lupa, dar si cercetator si sa vedem unde vom ajunge. Sunt curioasa.

Sotia calatorului in timp

Tocmai am terminat de vazut un film emotionant, croit pe o idee interesanta, realizat dupa un roman cu acelasi titlu si vreau sa scriu repede, sub imperiul emotiei si-al impresiei, asa cum trezindu-te dimineata te-ai grabi sa recompui un vis frumos, ca nu cumva sa uiti vreun detaliu din ce ti-a desenat noaptea in minte. Se numeste "Sotia calatorului in timp" si jur ca in acest moment in care scriu nu am nicio idee despre acest film, despre cand a fost facut, ce critici a primit sau ce note si-a luat pe site-urile de profil. Am apucat sa vad doar la sfarsit ca l-a avut ca producator pe Brad Pitt si ca a fost facut dupa un roman omonim. Voi scrie intai despre el, ca sa nu apuc sa mi se volatilizeze emotia, si-abia apoi voi cauta amanunte de logistica a realizarii sale.
Cred ca am pierdut un pic din inceputul lui, insa nu asta este important. Ideea este simpla: despre un calator in timp si despre sotia lui care-l asteapta iubindu-l infinit. Dar peste aceasta idee simpla care tine linia filmului, pluteste emotionant un mesaj despre iubire, despre oameni, despre viata lor. Filmul te capteaza si iti zgandara corzi ascunse din suflet, iti reaminteste efemerul din noi, dar si ca ne avem unii pe altii si ca iubindu-ne nu ne vom putea niciodata simti singuri. Este vorba despre oameni, despre dor, despre emotii profunde, despre iubire pura. Un film care la sfarsit m-a facut sa ma bucur atat de mult ca traiesc si ca numai la un tar distanta mi-e mama si tata si ca numai la o palma distanta imi este o fiinta draga. Un film care m-a facut sa sorb cuvintele mamei prin telefon si sa-i gust vocea cu o nesfarsita si nemarginita bucurie, care m-a facut sa simt ca viata e un vis minunat, uneori. Nu stiu ce valoare comerciala are, nu stiu ce reverberatii produce altora, nu stiu cat de anost sau banal li s-ar putea parea altora, pentru mine a fost un film trist, dar emotionant, despre dragostea oamenilor si despre oameni. Nu am cultura cinematografica, insa am vazut si stiu ca exista filme extraordinare, profunde, care te pun pe ganduri sau care te strabat pana hat departe, in locuri in care nu credeai ca existi. Stiu ca exista filme mult mai bune decat acesta, dar cred ca si acest film merita vazut. Eu am ales din el ce m-a atins mai mult.

Etichete

Si da-i Doamne, zile multe supermagazinului cu pricina ca ne-a-nvatat organizarea! Prin partea Bucurestiului pe unde zburda avioanele si pe unde te indrepti catre munte, s-a ridicat acum ceva vreme (ca nu-mi mai amintesc exact cat e de-atunci si mi-e si lene sa googalesc), un magazinoi suedez pentru mase. Nu-i dau numele ca n-am primit de la ei nici macar o ceasca dezasamblabila ca sa le fac publicitate. Si nici nu vreau sa fiu gasita de toti cautatorii de mobila la pachet pe Google. Cu toate astea, recunosc ca mie-mi place de 'mnealor. Poate pentru ca am fost copil nescos in lume si ma bucur de toate flecustetele, nu stiu...dar imi place ca ne-a servit pe tava oaresce altceva: un pic de ingeniozitate, un pic de design, un pic de...organizare. Eu, pana la magazinul asta, n-am vazut niciunde asa o celebrare a organizarii. Poate doar la biblioteca sau deh, la arhiva...In rest, atatea cutii, atatea pachete, atatea sertare si sertarase, cufere si cuferase, boluri, compartimente si compartimentase, n-a vazut neam de neamul meu. Desi cand te dai cativa pasi inapoi sa vezi si tu za big picciar ti se pare ca detaliile organizate se ingramadesc intr-o mare adunatura claie peste gramada, totusi, daca te apuci sa purici, asa o ordonare de lucrusoare numai intre A si Z mai gasesti...De aceea, spuneam, imi place de cooperativa cu pricina. Daca te inhaitezi cu ea si conceptul ei, nu ai cum sa mai incurci furculita cu lingura, creionul cu laptopul, pantoful cu sandaua sau ardeiul cu sarmaua. N-are cum sa nu te castige conceptul, oricat de dezorganizat ai fi. Si asta pentru ca orice ordine te premiaza cu timp si control si orice etichetare te scuteste de efort. Iar etichetarea este una din indeletnicirile noastre preferate. Atat pentru linguri si furculite, cat si pentru oameni. Cu cat punem mai repede eticheta si aruncam in sertarul dedicat, cu atat ne salvam timp si ne scutim de batai de cap. Si cum lumea e oricum intr-o vrie nebuna, etichetarea este una dintre cele mai minunate inventii posibile. Am venit, am vazut, am ascultat cateva minute, am zambit atoatestiutori si zbang! eticheta pe frunte, dupa care jet in primul sertar de profil! Pai de ce sa ne mai batem capul, de ce sa mai sedem in dezordine? hai cu eticheta: let's label!
Am ajuns la concluzia ca oamenii care pun rapid etichete, sau chiar aia care pun etichete dupa un timp oarecare, dar nu le mai dezlipesc, nici la abur si nici cu rascait de unghie, sunt oameni lenesi. Ca sa nu le spun putori - in sensul strict dedicat lenei. Sunt oamenii carora le e cel mai lene sa mai descopere, sa mai incerce, sa mai lupte, sa-si mai dea interesul, sa se convinga daca au gresit au ba. Punem etichete repede repejor, ca sa nu fim nevoiti sa ne mai pierdem timp cu studiul data viitoare. A ras ea mai mult decat parea firesc in atare imprejurare? a facut ea niste glume prea glumete? lasa ca stim noi...zbang! ia sa-i punem eticheta si s-o zvarlim in "organizator", laolalta cu celelalte zuze ca ea. Era el obosit si putin incoerent? "Ba, da' prost e asta!"...jet si cu el in gramada prostilor! Astea-s cazurile spontane, scuzabile oarecum prin lipsa timpului. Dar ce te faci cand eticheta sta lipita de capul tau de ceva vreme si nici pomeneala sa iesi si tu curand din sertar? Si asta numai pentru ca azvarlitorul tau e lenes si cand el a lipit eticheta, d'apai ea asa trebuie sa ramana! Pai ce sa (te) faci? Nimic. Poti sa te zbengui tu mult si bine in sertarasul tau, sa dai din colt in colt doar doar ti s-or vedea si celelalte fatete ale cubului! Daca ai incaput pe mana unui lenes etichetist, la revedere!Ai mai avea o sansa inainte de marele colaj: sa intuiesti natura azvarlitorului si ca atare sa ai grija cum te prezinti. Dar asta ar insemna sa faci eforturi si sa nu mai fi tu insuti. Ai mai avea si sansa care niciodata nu da gres si anume: sa nu te intereseze.
Oricum ai da-o insa, nu e bine... asa ca mi-e clar! De etichete nu scapa nimeni!

Caini ai nimanui

de Corneliu Vadim Tudor

Rătăcitori și neajutorați
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate

Voi, care puneți semn de carte trist
atâtor nopti și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite

Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și insetat de milă
stigmatizați de arșiti și ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremurați in epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur

Copii ai foamei, câini ai nimanui
ce cruciadă veșnică va cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem să știm de nicio dramă

Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere

Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joaca pe morminte

Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere

Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, suntem și-asa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimanui
la ce icoane să vă cer iertare?

Durerea altuia

de Corneliu Vadim Tudor

Doar cine n-a trait asa ceva
doar cine n-a avut la poarta steagul
nu poate sti cum fumega o stea
si-n prabusirea ei iti arde pragul.

Nu poate intelege de ce taci
de ce iti fuge totul sub picioare
azi va despart transee lungi de maci
fiindca durerea altuia nu doare

Tu esti la o rascruce, el e viu
tu te cumineci, el se ospateaza
in tine burniteaza a pustiu
el are tabieturi de amiaza

Impaca-te cu soarta, spune el
dar cat de simplu e sa dai povete
tu esti precum un front dupa macel
iar el e stanjenit din politete

Indepartate lumi, raspantii mari
el niciodata n-o sa te priceapa
pana-ntr-o zi, cand caii funerari
si din causul lui vor cere apa.

Ce ne facem cu visatorii?

Sunt copil de tata visator si de mama pragmatica. Cand eram chiar copil, eram departe de firea asezata si delicata a fetitelor. Aveam mutra de fata si apucaturi de baiat. Papusile nu erau pentru mine niste fetite dragi, ci doar niste fiice neascultatoare care cereau bataie. Ma bateam cu baietii si bateam baietii. Tatal meu visa sa-mi placa poezia sau macar cantecul greierilor in serile de vara. Nicio sansa. Imi placeau romanele, dar greierii si poezia imi scrijeleau creierul. Taica-meu renuntase sa mai...viseze.

Timpul mi-a intors firea cu susul in jos. M-a astamparat si m-a facut mai pasnica, oricum, opusul lui "batausa" (m-a civilizat, intre noi fie vorba), mi-a facut din sunetul greierilor in noptile de vara o muzica minunata. Pe scurt, m-a facut visatoare-plutitoare. M-a cam deviat. Ma mai salveaza zgaltaielile mamei si cateva gene ramase nici eu nu stiu cum, de la ea. Noroc cu alea. Fara ele, nu cred sa fi ajuns bine pana la varsta asta. Altfel, am descoperit in poezie intelesuri, ma uit la oameni ca la picturi, interpretez vorbe, priviri, gesturi, neaparat cu sufletul si neaparat in mii de culori, pentru ca altfel nu stiu, n-am cum. Ratiunea ramane undeva in urma, adunandu-si hainele de pe ea mereu in dezordine si pantofii care-i pica mereu din picioare, strigand timid: "asteptati-ma si pe mine, va roooog"

Visatorii vad lumea numai prin spectrul lor. Iar spectrul lor nu prinde toata aria din fata ochilor. Spectrul lor are multe unghiuri moarte. Sunt unghiurile reale. Visatorii nu vad dinainte esecul, nici libertatea infranta, nici limitele de care vorbesc altii. In acelasi timp, nu vad nici anumite asteptari ale celorlalti de la ei. Nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot. Nu-i ajuta ochelarii lor de cal cu lentile pastelate. La aceasta scurta descriere numai, ar putea parea o categorie de grav inadaptati. Pe undeva, cam asta este adevarul. Pentru ca da, ei lupta toata viata cu consecintele rose-ului din mintea lor. Si totusi, poate ca tocmai unghiurile viu colorate care raman sa le compuna vederea sunt farmecul lor. Poate ca tocmai visatorii au urnit lumea atunci cand realistii au considerat calculat ca nu se mai poate.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.

Sansa la autodeterminare

Se spune ca fiecare om are jobul pe care il merita. Am ras cand am auzit asa o sentinta cinica, pana la urma. Cinica, da, dar deloc lipsita de realism. Spun asta pentru ca nu cred in hazard, cat cred in propria determinare. Cel putin la capitolul asta al realizarii personale: munca si relatie. Cu alte cuvinte, e foarte importanta intamplarea fericita care sa te aduca in fata unei oportunitati, a unei sanse, dar mai importanta decat ea, cred ca este cautarea si determinarea pe cat posibil a intalnirii tale cu intamplarea. Cam pe principiul "norocul si-l face omul cu mana lui" sau "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Adica, e nevoie de-un dram de noroc si de-o oca de sansa, dar e nevoie sa te urnesti si tu de-acasa si sa mergi pana-ti rupi pingelele - daca trebuie - ca sa le intalnesti. Pe de alta parte, stiu ca sunt si sanse care-ti intra in viata total neinvitate si total neprevazute. Acela e norocul chior, desigur. Probabil ca era in cautarea altei usi, dar cum era chior, a dat peste tine. Asta e. Te poti supara?
Dar cum norocul asta chior e in mod sigur in procentaj mititel - daca ar fi sa faci o statistica, atunci nu-ti ramane decat norocul cautat, norocul provocat sau muncit de care vorbeam mai devreme. Dar si aici trebuie sa fii atent, sa nu ajungi cumva la norocul fortat, la norocul stors de vlaga, pentru ca acela nu mai e noroc. Nu de alta, dar dupa ce ai tras si ai tras, iar lucrurile nu s-au urnit din loc, e timpul sa nu mai pierzi timpul si sa te indrepti spre o noua cautare.
Norocul, oricum, cred ca e o expresie a naturaletii sau a divinitatii, deci nu merge fortat, sa ne-ntelegem.
Revenind la job, la norocul de a-l avea sau la meritul/"meritul" de a-l avea, trebuie sa spun ca tocmai din cauza acestei idei despre autodeterminare pe care o am si eu, dar cred ca si multi altii, ajungem sa facem niste discriminari mai mult sau mai putin fondate. Adica, sa recunoastem, cati dintre noi nu am strambat din nas sau nu am descalificat din start, fara drept de apel, oameni pe care i-am intalnit in joburi mai putin "norocoase"? oameni in functii de executie, cum li se mai spune... Parca si functia lor suna trist. Cati am stat sa ii cunoastem mai bine, sa vedem cum sunt cu adevarat, sa vedem daca sunt mai mult decat masuta, matura, surubelnita, calculatorul din fata lor? Adica, nu vreau sa ma apuc acum sa cainez pe nimeni sau sa deplang uman pe aceia care nu s-au asezat confortabil in fotoliile societatii noastre de azi. Revin, fiecare are jobul pe care il merita. Cu toate astea, cred ca sunt oameni care sunt fixati in joburi pe care nu le merita. Unii nu merita joburi mai bune sau joburi in care incep sa uite cine sunt cu adevarat si abuzeaza de asta, iar altii sunt in joburi in care sunt redusi la mult mai putine calitati decat au sau pur si simplu sunt redusi la functia lor de...executie. Si aici intra in discutie sansa aia care face diferenta. Adica esti aici pentru ca n-ai avut sansa, desi, sa zicem, ai muncit pentru mai mult, dar esti aici si pentru ca, odata ajuns aici, nu iti valorifici sansa de a schimba ceva, de a avea mai mult sau pur si simplu altceva. De multe ori, de prea multe ori, calitatile umane raman mult in urma ori sunt ingnorate complet. In capitalism oricum nu conteaza ce e in spatele unei organigrame. Cand se concediaza, se taie de pe o schema un salariu, o cifra, un nume. Nu se "taie" un om, un suflet sau un suflet si mai multe suflete care depind de el. Nu are nicio importanta ca tu esti - sa zicem -un om loial, demn, generos, ca pictezi frumos sau ca ai copii minunati, daca tu n-ai reparat cum trebuie tabloul electric. Si pe undeva e normal, pentru ca nu suntem angajati pentru ceea ce suntem in marunta noastra viata din afara sferei de robotei. Suntem angajati strict pentru specificatiile tehnice pe care le avem. Iar aceste specificatii tehnice sunt decise si cautate de oameni, de oameni ca tine. Umani si ei, deci supusi erorii. Ma tot gandeam daca cel care zice da sau ba cu privire la specificatiile tale tehnice e constient sau pe deplin constient de importanta deciziei sale. Daca e constient ca, la fel ca un medic sau la fel ca un magistrat, iti determina directia si mersul in viata. Desigur, orice intamplare iti poate determina oricand si iremediabil directia. Un simplu drum pana la chioscul din colt o poate face. Numai ca asta in care altii decid ce e de facut cu tine, e mult mai vizibila. Si aici ajung la o alta tema: cat este de calificat cel care are in mana viata ta? cand spun "viata ta" ma refer la toate sensurile si in cele din urma la sensul ultim, la acela de "parcurs" al fiecaruia...Intreb asta pentru ca, asa cum spuneam, tocmai de gandirea, de atentia, de calificarea sa depinde nu un om, ci o armata de oameni, asa ca acela care "te decide" trebuie in primul rand sa aiba el insusi toate specificatiile tehnice, trebuie sa fie impecabil. Dar nu este. De ce? Pentru ca e om, asadar robot imperfect.
Atunci? Atunci cum ramane cu autodeterminarea si cu norocul? Cred ca sunt cand unul, cand altul, cand impreuna sau cand se joaca de-a v-ati ascunselea.

La inceput

Inceputurile pot fi frumoase, urate, neobservate. Iubesc inceputurile vietii, ale iubirii, ale verii. Cu toate acestea, chiar de la inceput, nu ma pot bucura pe deplin de... inceput, pentru ca am in minte in mod inevitabil capatul celalalt al sfarsitului ori oglinda unei bucurii delimitate de borne. Si totusi, daca stai sa privesti axa oricarui lucru frumos, nimic nu se compara cu punctul de plecare, nimic nu se compara cu inceputul. Totul e minunat la inceput si, cu putina sansa, "acesta poate fi doar inceputul".
Inceputul traseaza de multe ori cursul povestii. In inceputul unei relatii, de pilda, se stabilesc rolurile, iar acestea se mentin de multe ori, pana la capat.
Cu fiecare pas mai departe de inceput, bucuria si inocenta debutului se pierd sau pur si simplu incep sa fie uitate. Dar tot asa, de multe ori, inceputul este acela care le aminteste ratacitilor pe unde se afla calea de urmat. Uneori numai amintirea unui inceput este capabila sa salveze o iubire ratacita sau macar sa o indrepte. Daca intrebi doi oameni cum a fost cand s-au indragostit, cum a fost la inceput, ai sa vezi cum li se insenineaza privirea si li se ostoieste usor, usor, vocea. Mi-a placut intotdeauna sa fac experimentul acesta, mai ales atunci cand am fost martora trista a unui punct obosit la care au ajuns doi oameni. De fiecare data, oricat de taios ar fi mazgalit incruntarea linii pe fruntile lor, amintirea inceputului reusea in mod miraculos sa le stearga, alinand frumos taisul dintre ei.
Cred ca ar trebui sa ne bucuram de inceput mult mai constient si mult mai independent de capatul calatoriei, pentru ca din inceput ne vom hrani poate, mai tarziu si cu amintirea unui inceput ne vom putea alina; si pentru ca...nicicand nu e mai frumos decat atunci cand arunci ancora si incepi calatoria.

Specimene indragostite de specie

Observat-am, dragii mosului (ma rog, ai babei, dar nu am vrut sa fiu chiar asa directa), o noua specie de indragostiti, de barbati indragostiti. Specia e veche si nici eu nu am descoperit-o de curand, doar ca acum mi-am adunat niste repere despre ea si m-am gandit sa le desenez aici. Este vorba despre specia indragostita de specie. Adicatelea, mai pe intelesul tuturor, indragostitii (barbati) de toate si de niciuna. Si sa stiti ca nu e nici pe departe pe cale de disparitie. Noooo...e chiar o specie in floare, e ditai civilizatia. Cred ca voi, suratele mele de gen, stiti sigur la ce ma refer, i-ati si vazut, i-ati si reperat, poate v-ati si intersectat cu ei. Da, da, aceia sunt! Stiu, semnalmentele sunt putine, dar din fericire clare si se si reveleaza repede. Dar sa nu mai pierdem vremea si sa le schitam portretul robot. In primul rand, sunt dulci la vorba, combinatozauri, cum li se spune mai nou. Cei de succes, sunt aia care au citit un pic mai mult decat bibliografia pentru admitere in liceu sau cursurile din facultate. De ceilalti, de acei Dorei, nu vorbim aici, pentru ca in mod sigur nu avem printre noi fete preocupate de astfel de personaje. Asa...

Deci, dintre specimenele speciei sus numite, fac parte acei baieti care au ceva arsenal de vorbe in portofoliu, asa incat, la primele discutii dau cu ele in tine incat ai impresia ca te-ai transformat brusc in minunea minunilor. Vierme de matase de te-ai crede, Dorelul cult reuseste sa te faca sa te simti fluture inaripat si... aici e buba, unic! Evident ca aburelile astea tin bine la disperare, iar ei stiu si asta, ca deh, nu sunt doar culti, sunt si smecheri. Dar si disperata de-ar fi victima, la un moment dat, tot se trezeste si ea din blurata-i reverie...Cand se trezeste? Pai e simplu: cand aude aceleasi prosteli la vecina de alaturi, iar lucrul asta oricum se petrece repede pentru ca Dorel chiar crede ca ea crede.

Nu te poti supara pe acesti Dorei. Ei sunt indragostiti de specie, asa cum e ea, pe de-a-ntregul, fara sa faca deosebire intre exponenti, exponente, exponate...tu ai doar nenorocul sa te intersectezi cu ei, si-atata tot...

Pe undeva e de inteles aceasta meteahna, eu insami sunt ametita de ce frumuseti feminine vad in jur. Am si recunoscut si recunosc oricand ca n-as fi vrut sa fiu barbat si bombardat de atatea minunatii si delicateturi...E greu sa vezi - destul de des in frumoasa noastra tara, dar si aiurea - atatia ochi minunati, atatea forme, atatea curbe, atatea linii...e greu...
Eu inteleg. Si totusi, chiar sa vrei sa le prostesti pe toate si cu aceleasi texte, asta nu-mi place neam. Adica, putina creativitate, totusi! Si un pic de demarcare intre victime. Sa puna si Doreii daca nu un glasvand intre femeile aburite, macar un separator de-ala de cumparaturi care se pune pe banda la casa in supermarketuri. Putina decenta, va rog!

Partea si mai proasta e ca uneori le iese. Cum? Pai in primul rand pentru ca- este stiut -oricat de frumoasa sau interesanta ar fi o femeie, exista intotdeauna un barbat care este plictisit de ea. In al doilea rand, privind invers, exista mereu femei care astepta de la plictisitii lor un gest, o vorba tandra sau cine stie ce complimente pe care acestia nu mai ajung sa le faca vreodata.
Ei bine, bagabontii atat-asteapta! Sa le gaseasca buba, asteptarea, disperarea, calcaiul lui Ahile. Si de la calcai, la glezna, si de la glezna mai sus, pana la cap, pana la minte, pana o fi prea tarziu...

Despre fapte, despre vorbe

Cred mai mult in fapte, decat in vorbe. Cu toate astea, atunci cand sunt calma si odihnita, vorbele mele sunt rezultatul unui foarte atent proces de selectie. Imi rasfoiesc cu viteza luminii fisierele (putine si sarace), ca sa-i aleg sensului dintre vorbe, pe soata cea mai potrivita. De aceea ajung uneori la incrucisari de cuvinte dintre cele mai abracadabrante, de parca as fi scapat intr-un laborator de cercetari genetice si un imbold nebun ma face sa creez cele mai ciudate combinatii. Stiu, stiu ca cel mai adesea calea cea mai simpla este cea mai la indemana. Stiu ca vorbele simple isi ating cel mai adesea tinta. Dar nu ma linistesc eu pana nu fac combinatii de vorbe luate alandala ca sa ajung, cum spuneam, la sensul dorit. Cu toate astea, desi fac atatea eforturi - pentru ca fac niste eforturi, nu va imaginati ca sunt asa spontana si nici nu ma banuiti pe nedrept de inteligenta - desi fac atatea eforturi, spuneam, ca sa gasesc "cuvinte potrivite", faptele conteaza cel mai mult si mai mult pentru mine. Desi respect cuvantul si ii acord importanta cuvenita, fapta imi creioneaza toata informatia de care am nevoie. Fapta mea, dar si fapta celorlati. De aia, poate, atunci cand nu sunt calma si nici odihnita si rostesc cuvinte de ocara, sunt uluita sa constat ce repede pot uita cei din jur, cum am fost eu, totusi, cu fapta. Stiu ca tonul face muzica si mai stiu ca muzica face petrecerea, dar ce-am asezat in timp pe masa si cum mi-am primit mereu oaspetii, ma gandeam ca ar trebui sa conteze mai mult. Si totusi, nu este asa. Vorba conteaza, are putere uneori in mod nedrept mai mare decat fapta. Poate rani, poate redeschide rani, poate marca pana hat incolo in timp sau poate pana la capat si mai grav decat toate la un loc, poate sterge fapta. Stiu toate astea si dupa ce ocarasc, mi-e rusine si mi-as resorbi toate cuvintele pocite si le-as inghiti pe nepusa masa, pana mi-ar plesni gura de nerostirea lor. Dar nu se poate. Niciodata nu s-a putut. Ma supar si ma ambitionez ca data viitoare sa fie controlul meu mai mare si mai puternic decat vorba, ca sa nu imi doresc acum sa ma umflu de vorbele scapate si ca sa nu mai vad ochi suparati din cauza mea si ca sa nu mai simt picuri de acid in suflet pentru ranile facute nou sau pentru rani vechi zgandarite.
Si-am mai observat ceva: vorbele celor dragi sunt mai grele si mai naprasnice decat vorbele celorlalti. Nici nu trebuie sa mai pomenesc de ce. Pentru ca acolo ne este contul de incredere depus, acolo ne este siguranta si linistea, de-acolo ne vine dragostea. Acolo trebuie sa fie pacea in care ne refugiem... Tot de acolo, daca suntem norocosi, ne vine si cea mai curata iertare. Si totusi, desi fapta conteaza mult, desi ea construieste cel mai vizibil si trainic, vorba poate sterge tot, pana la temelii.

Tara, tara, vrem substantive! pe cine? pe burlaca!

Declar cu simt de raspundere si cu mana pe minte: sunt o burlaca...ma pregateam sa spun convinsa...dar, dupa ce ca mi-am imprumutat substantivul de la domni, nici adjectivul cel mai potrivit nu pot sa i-l agat in piept, pentru ca n-ar mai fi eufonie...Avem pentru noi "celibatara", adus de la frantuzoaicele mai emancipate si célibataires...avem si-un cuvant neaos construit tehnic printr-un banal prefix si anume "necasatorita/nemaritata", dar n-avem, domne, si noi un substantiv stapan pe soarta lui care sa ne-nveleasca si pe noi precum o suba groasa si cu tinuta, cum au confratii nostri pe "burlac". Eu una, as avea nevoie de el. Uite acum, cand sunt casatorita si la casa mea, nu pot a ma plange de my state of mind pentru ca-mi lipseste cuvantul potrivit. A nu se intelege ca ma plang de casnicia mea. Ar fi o indecenta pe care nu as comite-o. Domne, eu ma plang de obositoarea si imbecila obsesie pentru casatorie. Nu reusesc sa inteleg nici acum, ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus...Dar de ce sa ne luam neaparat? de ce sa facem tambalaul cu pricina? o sa ziceti, "dar, draga mea, nimeni nu te obliga". Pai da, nimeni nu ma obliga (nu m-a obligat), dar eu vorbesc aici de traditia asta pe care-o vad ca pe o funie groasa cu unul din capete aruncat hat departe, in fantana timpului si de care tooot continuam sa tragem...De ce mergem prosteste, orbeste, in masa, dupa exact aceleasi reguli, apucaturi, canoane? De ce xeroxam visele (banale) ale celor de dinaintea noastra in mod colectiv, ca un tavalug? In ceea ce ma priveste, stiu de ce. Mi-am gasit raspunsul, explicatia, scuza, inca dinainte de a o comite si eu. Dar ceilalti? ei ce scuze or avea? Banuiala mea cea grozava e ca nu sunt multe scuze. Numai cateva categorii. Daca ar fi atatea scuze cate pirostrii, as zice da, domne, eu sunt stramba si lumea asta este dreapta. Dar sunt numai cateva, iar asta demonstreaza inca o data absurditatea gestului. De ce sunt asa pornita? Pentru ca ma conving, pe masura ce trece timpul, ca suntem si plecam singuri, ca suntem si vrem sa fim liberi, pentru ca nu avem dreptul sa cerem unui om sa stea langa noi zeci de ani doar pentru ca asa e scris in acte si-n cutume. Chiar si atunci cand iubesti pana la sufocare si cand numai dragul sau draga de langa tine te tine in viata si tu esti cel mai fericit pentru asta, chiar si atunci spuneam, cred ca libertatea ne este pe undeva modulata, slefuita, transformata...

Suntem numai si numai pe cont propriu pe lumea asta, iar casatoriile se straduiesc degeaba sa contrazica ideea. O contrazic sau mai bine zis, o atenueaza in unele aspecte, dar...la urma urmei...casatoria, ca de altfel orice relatie foarte lunga sau foarte stransa iti suprima libertatea sau ti-o restrange mult, iar tu tot pe cont propriu ramai. Adica si singur, si cu libertatea luata. Stiu, stiu, se vor gasi imediat voci care-mi vor spune ca daca ai o casnicie in regula, nu simti nevoia sa fii liber. Si se refera oricum la "acea" libertate. Alta prostie cat casa. Si pe asta o invata multi dinainte. O iau ca atare, exact ca pe casatorie. N-are nicio legatura una cu alta. Ceea ce vreau eu sa spun nu are legatura cu iubirea. Carcotasii catolici vor spune "exact, nu are legatura cu iubirea". Dintre puscariasii menajului, eu chiar cred ca fac parte dintre cei ultraprivilegiati. Nu mi s-a ingradit libertatea in niciun fel de consort si totusi raman la ideile mele. Dovada ca-mi permit chiar aceasta obraznica libertate de a spune ce cred din varful unei stari de fapt conjugale.

S-a creat ditai institutia, ditai monumentul in jurul ei. Atatea secrete ingropate in spatele peretilor, fatada multa, consecinte juridice importante, frustrari, asteptari...cumva ca o secta...

Negresit lucru, casatoritii sunt sectanti; si eu printre ei.

Desigur, sunt si avantaje, nu pot sa nu ma gandesc la ele...macar pentru a fi obiectiva...macar sa le numesc pe alea date de studiile asupra divortatilor (alta categorie care trece prin doua evenimente proaste in viata: casatoria si divortul). Se spune ca divortatii/celibatarii sunt mai expusi bolilor si chiar accidentelor, decat cei imperecheati. E logic. Acestia din urma sunt in haita lor de doi, poate si mai multi daca s-au grabit sa se perpetueze, si-si poarta de grija vrand nevrand. Una peste alta, sigur e la mijloc o nevoie ancestrala de a tine aproape - psihanaliza stie mai bine... si, cum in mod pragmatic punand problema, a sta in doi e oricum mai facil decat a sta in mai multi sau intr-unul singur, stam pe capete asa sau tindem de cand ne stim la aceasta stare...Nu spun ca e rau sa fii casatorit, dar chiar nu pot sa nu pomenesc de acest cimitir al libertatii tale...

PS acest articol are neseriozitate de pamflet, pe fondul unei seriozitati interogative.