duminică, 30 octombrie 2011

Decenţa emoţiilor

Sunt o fire emoţională şi încă, adesea, din păcate sau din fericire, emotivă. Cred că, in mod paradoxal, emoţiile ne ridică la nivel uman, deşi vin din peştera fiinţei noastre animale. Emoţiile superioare - dacă există emoţii superioare şi inferioare măcar prin prisma motivaţiei lor - ne dau farmecul ăla minunat, de oameni. Cu toată credinţa mea în emoţie, mă gândesc tot mai mult în ultima vreme la "decenţa emoţiilor" noastre. Deşi nu sunt adepta neexprimării şi noncomunicării, deşi cred cu toată convingerea că e mai bine, şi mai frumos, şi mai generos, uneori chiar mai politicos, şi mai curajos să te exprimi, să împarţi, să laşi să se înteleagă, să te laşi înţeles, reflectez tot mai mult nu la o îngrădire a emoţiilor, nici la o uşă închisă peste emoţii, ci la o decenţă a lor, la o demnă purtare a lor. Sunt mai frumoase şi mai credibile emoţiile decente. Până şi marile emoţii, acelea creatoare, acelea generoase, acelea care invocă autosacrificiul, până şi acelea, sau mai ales acelea, au nevoie de această decenţă. De fapt, tot gândind şi întorcând problema, cred că tocmai aceasta decenţă le face frumoase, cred că tocmai o purtare discretă şi elegantă a lor, le rafinează, le innobilează. 
Din acest motiv, orice emoţie, de la durerea cea mai adâncă, până la exaltarea cea mai înaltă, dacă nu-şi poartă cu demnitate intensitatea, nu mai este emoţie, ci doar un spectacol trist. 
Am trecut acum câteva zile, cu maşina, pe lângă Dealul Mitropoliei cum i se spunea odinioară, Dealul Patriarhiei, cum i se spune acum. Trotuarul era înţesat de oameni. Veneam de undeva din spatele Mitropoliei şi, până am ajuns în faţă, şirul de oameni mi s-a părut interminabil. Era Sfântul Dumitru şi am bănuit că oamenii erau acolo pentru a vedea, atinge sau a face temenele în faţa unor moaşte sfinte. M-am interesat, aşa a fost. Dincolo de faptul că nu am înţeles niciodată această manifestare morbidă a credincioşilor în legătură cu trupul unui om, chiar dacă devenit sfânt, mai mult decât atat m-a întristat încă o dată să văd acelaşi şi acelaşi spectacol an de an. N-aş avea nicio problemă şi nu mi-aş permite să comentez manifestările nimănui în legătură cu un crez, dar când ştiu că adesea, în spatele acestor manifestări se află o frusta indecenţă a emoţiilor, nu pot să nu spun câteva cuvinte. Nu pot să cred în credinţa celor care se înghesuie, se împing, se afurisesc unii pe altii, pe drumul nobil spre cuviinţă. Nu cred în temenelele şi pupăturile de oase sfinte, atâta timp cât drumul până la ele este înţesat de cele prea lumeşti şi, mai ales atâta timp cât, ieşind de acolo, oamenii redevin incredibil de repede exact cei care au fost înainte sau poate chiar mai rău. Eu nu mă mai duc la biserică, de Paşte, de câţiva ani buni, de când, aşteptând înghesuită şi înghiontită să intru la slujbă, m-am împiedicat de o sticlă goală de bere aflată pe jos, în pronaos. Mi-a fost suficient cât să-mi închid emoţiile de acest gen în suflet şi să decid că nu mai am nevoie de biserica oamenilor ca să-mi continuu credinţa. Ştiu că toată această spălare de rufe, de "emoţii" religioase, ţine mult de ortodoxismul nostru şi nu vreau să comentez mai mult, pentru că subiectul e complex şi pentru că, oricum, am convingerea că oamenii sunt cum sunt şi că se schimbă greu sau nu se schimbă deloc. 
Tot la fel cu emoţiile şi afectul ăsta religios, se întâmplă şi la scară mai mică, la nivel individual. Îi stă bine omului să-şi declame decent iubirea, chiar dacă, sau mai ales atunci când aceasta stă să-i spargă pieptul şi tâmplele; îi stă bine omului să-şi poarte discret tristeţea şi durerile de orice fel şi să aibă generozitatea să nu împovăreze pe nimeni altcineva mai mult decât acela poate duce. Avem norocul să putem vorbi şi să putem exprima şi spune ce simţim celorlalti, cu toate astea, să ne folosim discret şi cuviincios de acest noroc.

Niciun comentariu: