marți, 31 martie 2009
vineri, 27 martie 2009
marți, 24 martie 2009
life offline
personal, nu mai concep viata fara internet; am devenit dependenta de el, ma bucur de el de cand l-am descoperit; chiar si acum mai am uneori sentimentul ca scriu impreuna cu "userii" contemporani o"revulutie" a umanitatii; si mai stiu in sinea mea ca se poate mult mai mult si imi dau seama ca traiesc intr-un ev mediu fata de ce va veni; am - din cauza asta - o frustrare secreta ca nu voi trai vremea hologramelor, a teleportarii sau a ideilor inimaginabile acum;
in acelasi timp insa, ma bucur de stadiul neavansat in care traiesc cu seninatatea ciobanului care scruteaza verdele din fata lui, sprijinit nesofisticat in ciomag;
si totusi…pana la urma, unde ne va duce toata evolutia asta ?
e-adevarat : internetul e o masinarie geniala, topeste distante, ti-aduce intangibilul, se deschide ocean in fata ta si te copleseste cu ofertele lui nemasurate;
dar tot el ne indeparteaza incet incet pe noi intre noi si pe noi de noi si ne va indeparta tot mai mult;
inlocuim trairile cu "emoticoane", simtul nostru tactil nu se mai toceste pe pielea celui cu care vorbim, ci pe taste; zambim singuri, suferim singuri, dam click cu emotie, inchidem ferestre cu tristete;
nu mai scriem si nu mai citim scrisori de hartie ca altadata; nici nu mai stim ce gust are lipiciul de timbre :); chiar, cum o mai arata un timbru ?
nu mai vedem unde s-a impotmolit scrisul, unde s-au inlocuit cuvinte... plicul nu mai vine din mainile ei sau ale lui purtandu-i amprentele si urmele de ADN...nu mai vedem si nu mai simtim
e m o t i a.
prietenii nostri sunt o lista de "nick-name-uri" de care cel mai adesea ne ascundem, avem nesperata optiune de a fi "invizibili"...
surasurile lor sunt toate la fel : mutrite galbene facute din pixeli;
viata danseaza haotic intre doua incaperi : una reala si una imaginara; e un drum pe care am inceput sa mergem iar instinctul imi spune ca in timp acest drum se va ingusta intratat, incat va strange de gat ce-a mai ramas din vietile noastre;
suntem mai singuri, mai autisti, mai obositi, mai superficiali...
comunicam !
oare ?
in acelasi timp insa, ma bucur de stadiul neavansat in care traiesc cu seninatatea ciobanului care scruteaza verdele din fata lui, sprijinit nesofisticat in ciomag;
si totusi…pana la urma, unde ne va duce toata evolutia asta ?
e-adevarat : internetul e o masinarie geniala, topeste distante, ti-aduce intangibilul, se deschide ocean in fata ta si te copleseste cu ofertele lui nemasurate;
dar tot el ne indeparteaza incet incet pe noi intre noi si pe noi de noi si ne va indeparta tot mai mult;
inlocuim trairile cu "emoticoane", simtul nostru tactil nu se mai toceste pe pielea celui cu care vorbim, ci pe taste; zambim singuri, suferim singuri, dam click cu emotie, inchidem ferestre cu tristete;
nu mai scriem si nu mai citim scrisori de hartie ca altadata; nici nu mai stim ce gust are lipiciul de timbre :); chiar, cum o mai arata un timbru ?
nu mai vedem unde s-a impotmolit scrisul, unde s-au inlocuit cuvinte... plicul nu mai vine din mainile ei sau ale lui purtandu-i amprentele si urmele de ADN...nu mai vedem si nu mai simtim
e m o t i a.
prietenii nostri sunt o lista de "nick-name-uri" de care cel mai adesea ne ascundem, avem nesperata optiune de a fi "invizibili"...
surasurile lor sunt toate la fel : mutrite galbene facute din pixeli;
viata danseaza haotic intre doua incaperi : una reala si una imaginara; e un drum pe care am inceput sa mergem iar instinctul imi spune ca in timp acest drum se va ingusta intratat, incat va strange de gat ce-a mai ramas din vietile noastre;
suntem mai singuri, mai autisti, mai obositi, mai superficiali...
comunicam !
oare ?
biopsie
ma pun mereu la microscop; ma analizez totodata cu voluptate si neastampar stiintific, dar si cu resemnata psihologie de cobai; si fac tot acest demers cu justificarea cautarii si constructiei de sine/de mine... ma caut cu atentia maimutei care-si purica preocupat surata;
analizez mereu foarte atent si mediul; dar pe lama rece, sub lupa, la mii de marimi distanta, sunt doar eu; pe mine ma caut si ma judec cel mai aspru;
sunt in stare de cele mai inovative scuze si iertari pentru ceilalti; pentru mine nu mai am; pana ajung la mine, le-am cheltuit deja pe toate...intorc pe dos buzunarele : sunt goale.
reglez cu minutiozitate de chirurg aparatul si sap adanc in viscerele fiintei mele; notez - de cele mai multe ori nemultumita - rezultatele pe care (mi) le citesc apoi cu voce tare :
"nivelul a ramas acelasi; nici o imbunatatire; unde esti ? unde te situezi ? cu cat ai crescut fata de ultima data ?
ce ti-ai adus (mai) nou, ce ti-ai adus (mai) bun, (mai) intelept ?"
analizez mereu foarte atent si mediul; dar pe lama rece, sub lupa, la mii de marimi distanta, sunt doar eu; pe mine ma caut si ma judec cel mai aspru;
sunt in stare de cele mai inovative scuze si iertari pentru ceilalti; pentru mine nu mai am; pana ajung la mine, le-am cheltuit deja pe toate...intorc pe dos buzunarele : sunt goale.
reglez cu minutiozitate de chirurg aparatul si sap adanc in viscerele fiintei mele; notez - de cele mai multe ori nemultumita - rezultatele pe care (mi) le citesc apoi cu voce tare :
"nivelul a ramas acelasi; nici o imbunatatire; unde esti ? unde te situezi ? cu cat ai crescut fata de ultima data ?
ce ti-ai adus (mai) nou, ce ti-ai adus (mai) bun, (mai) intelept ?"
duminică, 15 martie 2009
orasul cu pescarusi
bucurestiul este un oras la doua sute de kilometri de mare; un oras gri, ingramadit, eterogen, contrastant, cu antinomii necontrolate, desigur... totul este sau -cel putin- pare un joc al intamplarii, exact ca atunci cand asculti randomly un fisier de muzica de toate genurile;
cladiri moderne langa bojdeuci mizere, lux, saracie, gri si colorat; ai putea sa comentezi la nesfarsit lipsa lianturilor, dar oricum iti dai seama la un moment dat ca n-ar sens : asta ii este farmecul; pana la urma, atata varietate, mai mult sau mai putin interesanta ii da -in mod paradoxal- un farmec anume;
ceea ca ma intriga insa, apoi ma fascineaza si in cele din urma ma intristeaza sunt ...pescarusii
bucurestiul este orasul in care nu se simte nici urma de briza marii, care nu are nimic din dulceata si nostalgia ei, insa este orasul cu pescarusi; ii vad in fiecare dimineata pe dambovita, "amerizand" pe apa murdara si stiu ca numai foamea i-a manat aici; ma intristeaza sa-i stiu dezbracati de boema simbolistica a marii si sa-i vad infometati pe un rau murdar dintr-o capitala gri; ma doare sa le vad aripile albe printre resturi plutitoare; ma doare sa-i aud in zbor si sa fiu nevoita sa-mi resetez urechile si privirea pe calapodul "noului" peisaj;
e ca-ntr-un film ciudat cu imagini mixate anapoda; nu mai inteleg nimic si nici nu vreau sa inteleg;
pescarusii ar trebui sa sa intoarca in desenul lor marin sau bucurestiul ar trebui sa invete sa se primeneasca inainte de-a fi efleurat de aripi albe de pescarusi...
cladiri moderne langa bojdeuci mizere, lux, saracie, gri si colorat; ai putea sa comentezi la nesfarsit lipsa lianturilor, dar oricum iti dai seama la un moment dat ca n-ar sens : asta ii este farmecul; pana la urma, atata varietate, mai mult sau mai putin interesanta ii da -in mod paradoxal- un farmec anume;
ceea ca ma intriga insa, apoi ma fascineaza si in cele din urma ma intristeaza sunt ...pescarusii
bucurestiul este orasul in care nu se simte nici urma de briza marii, care nu are nimic din dulceata si nostalgia ei, insa este orasul cu pescarusi; ii vad in fiecare dimineata pe dambovita, "amerizand" pe apa murdara si stiu ca numai foamea i-a manat aici; ma intristeaza sa-i stiu dezbracati de boema simbolistica a marii si sa-i vad infometati pe un rau murdar dintr-o capitala gri; ma doare sa le vad aripile albe printre resturi plutitoare; ma doare sa-i aud in zbor si sa fiu nevoita sa-mi resetez urechile si privirea pe calapodul "noului" peisaj;
e ca-ntr-un film ciudat cu imagini mixate anapoda; nu mai inteleg nimic si nici nu vreau sa inteleg;
pescarusii ar trebui sa sa intoarca in desenul lor marin sau bucurestiul ar trebui sa invete sa se primeneasca inainte de-a fi efleurat de aripi albe de pescarusi...
miercuri, 11 martie 2009
exercitii de murire
ce greu ne despartim de oameni...fie prin moarte, fie printr-o despartire simpla sau mai grea...
ce greu e sa spui adio si nu la revedere; speranta sta in noi mai mereu si o stim acolo, intr-un colt al mintii, prezenta; mica, pricajita sau mare si zambareata stim ca e acolo si ne ajuta, ne da imbold, ne sterge temerile, ni le pudreaza cand sunt botite de prea multa incruntare; ei bine, despartirea mi se pare un mod voluntar sau cinic involuntar de executie a sperantei; ai spus-o, ai facut-o, ai fost anuntat sau nici macar atat si dintr-o data nu mai astepti si nu mai speri nimic; e ca un puls zvapaiat care brusc se lungeste biruit intr-o linie continua, continua, continua...e greu; iti rupi din tine, te mutilezi, esti mutilat; traiesti greu si trist dupa aceea : mai mult timp, mai putin, traiesti toata viata ta poate...cu sindromul "membrului fantoma";
despartirile sunt exercitii de "murire".
ce greu e sa spui adio si nu la revedere; speranta sta in noi mai mereu si o stim acolo, intr-un colt al mintii, prezenta; mica, pricajita sau mare si zambareata stim ca e acolo si ne ajuta, ne da imbold, ne sterge temerile, ni le pudreaza cand sunt botite de prea multa incruntare; ei bine, despartirea mi se pare un mod voluntar sau cinic involuntar de executie a sperantei; ai spus-o, ai facut-o, ai fost anuntat sau nici macar atat si dintr-o data nu mai astepti si nu mai speri nimic; e ca un puls zvapaiat care brusc se lungeste biruit intr-o linie continua, continua, continua...e greu; iti rupi din tine, te mutilezi, esti mutilat; traiesti greu si trist dupa aceea : mai mult timp, mai putin, traiesti toata viata ta poate...cu sindromul "membrului fantoma";
despartirile sunt exercitii de "murire".