ce greu ne despartim de oameni...fie prin moarte, fie printr-o despartire simpla sau mai grea...
ce greu e sa spui adio si nu la revedere; speranta sta in noi mai mereu si o stim acolo, intr-un colt al mintii, prezenta; mica, pricajita sau mare si zambareata stim ca e acolo si ne ajuta, ne da imbold, ne sterge temerile, ni le pudreaza cand sunt botite de prea multa incruntare; ei bine, despartirea mi se pare un mod voluntar sau cinic involuntar de executie a sperantei; ai spus-o, ai facut-o, ai fost anuntat sau nici macar atat si dintr-o data nu mai astepti si nu mai speri nimic; e ca un puls zvapaiat care brusc se lungeste biruit intr-o linie continua, continua, continua...e greu; iti rupi din tine, te mutilezi, esti mutilat; traiesti greu si trist dupa aceea : mai mult timp, mai putin, traiesti toata viata ta poate...cu sindromul "membrului fantoma";
despartirile sunt exercitii de "murire".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu