bucurestiul este un oras la doua sute de kilometri de mare; un oras gri, ingramadit, eterogen, contrastant, cu antinomii necontrolate, desigur... totul este sau -cel putin- pare un joc al intamplarii, exact ca atunci cand asculti randomly un fisier de muzica de toate genurile;
cladiri moderne langa bojdeuci mizere, lux, saracie, gri si colorat; ai putea sa comentezi la nesfarsit lipsa lianturilor, dar oricum iti dai seama la un moment dat ca n-ar sens : asta ii este farmecul; pana la urma, atata varietate, mai mult sau mai putin interesanta ii da -in mod paradoxal- un farmec anume;
ceea ca ma intriga insa, apoi ma fascineaza si in cele din urma ma intristeaza sunt ...pescarusii
bucurestiul este orasul in care nu se simte nici urma de briza marii, care nu are nimic din dulceata si nostalgia ei, insa este orasul cu pescarusi; ii vad in fiecare dimineata pe dambovita, "amerizand" pe apa murdara si stiu ca numai foamea i-a manat aici; ma intristeaza sa-i stiu dezbracati de boema simbolistica a marii si sa-i vad infometati pe un rau murdar dintr-o capitala gri; ma doare sa le vad aripile albe printre resturi plutitoare; ma doare sa-i aud in zbor si sa fiu nevoita sa-mi resetez urechile si privirea pe calapodul "noului" peisaj;
e ca-ntr-un film ciudat cu imagini mixate anapoda; nu mai inteleg nimic si nici nu vreau sa inteleg;
pescarusii ar trebui sa sa intoarca in desenul lor marin sau bucurestiul ar trebui sa invete sa se primeneasca inainte de-a fi efleurat de aripi albe de pescarusi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu