Așa cum am crezut mereu că oamenii sunt în stare să dureze şi sublim, și inefabil, tot așa am știut că ei pot coborî în cele mai mizerabile și abjecte temnițe din ființa lor, atât de mizerabile și atât de abjecte, încât te cutremuri și ai vrea să fugi pe Lună, numai realizând cât de tenebroși și cât de cumpliți pot fi. Și printre temnițele murdare prin care se mișcă oamenii în ființa lor, se află și haita. Haita de oameni. Urâtă adunătură.
Nu au colții rânjiți, nici nu le iese aer cald și flămând de sânge pe nări, nici nu mârâie, nici nu zgârie, dar sunt mai răi și mai cumpliți de-atât. Se-adună în haite și unul dă mai rău ca altul, cu vorba, cu fapta ori căutătura. Nimic nu mă întristează și nu mă scârbește mai tare, ca haitele de oameni adunate să sfâșie cadavrul unui om tot ca ei, dar căzut. Se antrenează unul pe celalalt, se îmboldesc, își dau curaj, ăia răi din naștere dau curaj ălora care-au fost slabi și lași toată viața, se adună în cerc, împresoară, lovesc, omoară. Lașii la umbra mulțimii, curajoșii în coasta anonimatului, neafirmații de sine care afirmă de alții. Și le cresc rândurile cu viteza luminii și unul făra altul n-ar fi nimic, dar împreună sunt un buboi urât de om, un buboi de oameni. Și cei mai mulți nici nu știu pe cine disecă acolo, pe cine scuipă, pe cine îngroapă în glodul care le iese pe gură, nu știu și sunt prea abjecți unii, ori prea grăbiți altii, ca să mai stea să mai afle. Și ce? Ce mai contează? Pe cine interesează? Haide, domne, lasă că știm noi...Știm noi mai bine. Huo! se aude răcnet de animal din haita de oameni. Și-l vezi pe lapidat grămadă de carne și oase într-un cerc sau țintă aiurea pentru săgeți ce vin de pretutindeni. Și te uiți la ăia care dau în el cum sunt ciopliți tot în brațe și-n trup și în chip ca și el, dar cu ochi diferiți și cu gură ciudată. Și te sperii și ți-e teamă și ti-e greață.
De câte ori n-am asistat la înverșunări incredibile, la cuvinte ascuțite ori murdare aruncate nedrept în oameni, în munca lor, în crezul lor, în viața lor. Și asta doar pentru că așa cred ei, ăia mulți și lași, sau doar pentru că așa li se pare lor, ori doar pentru că se amuză, sau pentru că așa se poartă, ori doar pentru că așa fac ceilalți. Sau poate doar pentru că ei înșiși n-au apucat să fie încă, descoperiți. Arătatul cu degetul și ridicatul pietrei. Atât de vechi, atât de lașe și atât de murdare...
De câte ori nu m-am indignat și nu mi-am dorit să pot clinti ceva, să pot să acopăr cu liniște urletul nedrept al haitei ori să pot s-o sparg și s-o-mprăștii împreună cu vorbele ei. A fost o vreme când mi-aș fi dorit să fac toate astea și-apoi să mă premiez cu recunoașterea plină de căință a haitei c-a greșit ori că a fost nedreaptă. Acum mi-aș dori doar să-i trântesc o oglindă mare în față.
Cât de abjectă găsesc că este unirea și uniunea întru rău...Întotdeauna am fraternizat și voi fraterniza cu slabii, cu victimele și cu loviții din nimic și pentru nimicuri. Pentru că știu deja cât de des și nedrept se lovesc oamenii între ei și cât de creativi pot fi în a se aduna înverșunat și laș în haită, întru nimicire...
Nu au colții rânjiți, nici nu le iese aer cald și flămând de sânge pe nări, nici nu mârâie, nici nu zgârie, dar sunt mai răi și mai cumpliți de-atât. Se-adună în haite și unul dă mai rău ca altul, cu vorba, cu fapta ori căutătura. Nimic nu mă întristează și nu mă scârbește mai tare, ca haitele de oameni adunate să sfâșie cadavrul unui om tot ca ei, dar căzut. Se antrenează unul pe celalalt, se îmboldesc, își dau curaj, ăia răi din naștere dau curaj ălora care-au fost slabi și lași toată viața, se adună în cerc, împresoară, lovesc, omoară. Lașii la umbra mulțimii, curajoșii în coasta anonimatului, neafirmații de sine care afirmă de alții. Și le cresc rândurile cu viteza luminii și unul făra altul n-ar fi nimic, dar împreună sunt un buboi urât de om, un buboi de oameni. Și cei mai mulți nici nu știu pe cine disecă acolo, pe cine scuipă, pe cine îngroapă în glodul care le iese pe gură, nu știu și sunt prea abjecți unii, ori prea grăbiți altii, ca să mai stea să mai afle. Și ce? Ce mai contează? Pe cine interesează? Haide, domne, lasă că știm noi...Știm noi mai bine. Huo! se aude răcnet de animal din haita de oameni. Și-l vezi pe lapidat grămadă de carne și oase într-un cerc sau țintă aiurea pentru săgeți ce vin de pretutindeni. Și te uiți la ăia care dau în el cum sunt ciopliți tot în brațe și-n trup și în chip ca și el, dar cu ochi diferiți și cu gură ciudată. Și te sperii și ți-e teamă și ti-e greață.
De câte ori n-am asistat la înverșunări incredibile, la cuvinte ascuțite ori murdare aruncate nedrept în oameni, în munca lor, în crezul lor, în viața lor. Și asta doar pentru că așa cred ei, ăia mulți și lași, sau doar pentru că așa li se pare lor, ori doar pentru că se amuză, sau pentru că așa se poartă, ori doar pentru că așa fac ceilalți. Sau poate doar pentru că ei înșiși n-au apucat să fie încă, descoperiți. Arătatul cu degetul și ridicatul pietrei. Atât de vechi, atât de lașe și atât de murdare...
De câte ori nu m-am indignat și nu mi-am dorit să pot clinti ceva, să pot să acopăr cu liniște urletul nedrept al haitei ori să pot s-o sparg și s-o-mprăștii împreună cu vorbele ei. A fost o vreme când mi-aș fi dorit să fac toate astea și-apoi să mă premiez cu recunoașterea plină de căință a haitei c-a greșit ori că a fost nedreaptă. Acum mi-aș dori doar să-i trântesc o oglindă mare în față.
Cât de abjectă găsesc că este unirea și uniunea întru rău...Întotdeauna am fraternizat și voi fraterniza cu slabii, cu victimele și cu loviții din nimic și pentru nimicuri. Pentru că știu deja cât de des și nedrept se lovesc oamenii între ei și cât de creativi pot fi în a se aduna înverșunat și laș în haită, întru nimicire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu