Încolo, către munte, hai să ne facem loc,
acolo unde fânul nu s-a întors acasă,
hemoragii albastre cu ochii mei provoc
și mă semnez cu-albastru pe fiecare casă.
De două zile ninge, aceasta vreau să-ți spun,
să invățăm colindul ieșirii către munte,
acolo să rămânem mult timp după Crăciun,
să dăm cu gaz, s-aprindem și cea din urmă punte.
Să nu existe gândul întoarcerii-napoi,
să ne dispară gustul întoarcerii prin lume,
să credem cu trufie că noi, ca ultimi doi,
suntem cei care viața au dreptul s-o rezume.
Tu ce mai știi de iarba rămasă în pășuni,
ne mai primește talpa venind să se-nfioare?
Ar fi un pat de ierburi florale să-ți aduni,
ar fi ca eu din lacrimi să-mi scot un pat de sare.
Fiorul rece-al toamnei îl simt urcând în os,
cât pot gusta cu ochii, mai cred că este bine,
dezbracă-te la stogul de fân misterios
și ia-ți o haină vie de licurici pe tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu