Engleza are o expresie pe care Hollywood-ul a adus-o adesea în prim plan prin filmele lui mai mult sau mai puțin scrise adânc: "to build trust" - "a construi încredere", dacă ar fi să-l traduc word by word, cum s-ar zice tot pe limba holiudiană. Noi avem două expresii mai consacrate: "a avea încredere" - în cazurile fericite - și "a căpăta încredere" - în cazurile care în care presupui că s-a depus ceva muncă în spatele acestui rezultat. Deși cred și am crezut întotdeauna ca limba noastră are atâtea minunate valențe, sensuri ori întortocheri de sensuri, totuși, prefer de departe această expresie din engleză sau mai bine spus, întelesul pe care îl dă ea, și, de fapt, mai ales imaginea la care te trimite, pentru că despre asta este vorba până la urmă: de construcție. Până ajungi să ai încredere, până ajungi să capeți încredere - pe munca ta, a celuilalt sau prin cine știe ce noroc divin - trebuie să construiești, să zidești, să durezi încredere. Uite că noi avem și sinonimele astea pentru "a construi": îl avem pe "a dura" și pe superbul "a dăinui". Și nu știu câte din fluxurile pe care ajungem să le schimbăm într-o viață cu ceilalți, au nevoie de atâta muncă, precum acest simplu "sentiment de încredere". Puține, poate. Sau nu așa de multe. Probabil că prin muncă și cu muncă ajung cele mai alese trăiri pe care oamenii le au unii cu ceilalți, să fie înnobilate. Pentru mine, construcția acestui sentiment a fost întotdeauna anevoioasă, cumplit de anevoioasă. Poate pentru simplul fapt că pentru mine însămi nu am reușit nici până acum să durez trainic această construcție, s-o durez solid și de neclintit ca pe... o moară de vânt, de exemplu! N-am reușit pentru mine, n-am reușit nici pentru ceilalți. Parcă mi-am zidit întotdeauna construcția pe nisip, pe ape mișcătoare, pe vânt, pe mlaștini. Nu știu ce element de zidărie îmi lipsește, nu l-am reperat nici până acum, dar știu sigur că, fie îmi lipsește ceva, fie am prea mult din altceva. Probabil prea mult din experiențe proaste sau o prea mare teamă de risc, dezamăgire ori suferință. Și-aici vin și mă contrazic, tocmai eu, cea care am crezut mereu mai mult în acțiune decat în inacțiune, mai mult în viața cu suferință decât în viața ostoită de frici. Nu am ajuns să performez în arhitectura încrederii în mine însămi și nu am reușit nici să semnez vreodată în alb imaculat vreun cec de încredere pentru ceilalți. Am crezut mereu că așa mă voi afla pe tărâmul solid și că nimic din eventualele și presupusele zguduiri de mai târziu, nu mă va putea atinge. Dar am avut momente - și nu puține - când, neconstruind nimic în ceilalți, neinvestind nimic in cecurile lor albe întinse - culmea, cu încredere - către mine, am pierdut mult. M-am aflat sigură și singură pe tărâmul meu. Când mi-am întins și eu cecul către ceilalți, spre semnare, spre investiție întru construcția despre care vorbesc aici, și când l-am primit înapoi, la fel de curat precum l-am oferit, am înțeles cât de trist și dezamăgitor deopotrivă este să vrei să-ți întinzi brațul protector pe un umăr care nu are curajul (încrederea?), să ți-l lase să poposească acolo.
Și-atunci mă întreb, chiar și acum, când am ajuns la o sumă destul de neglijabilă de experiențe și mai puțin neglijabilă de zile de trai, când să oferi și cui? Când să primești, pe ce criterii, de la cine? Ce fapte trebuie să te convingă, care sunt vorbele oneste și care sunt acelea măsluite? Ce să mai pui în creuzetul experienței, înțelepciunii, vârstei, faptelor, vorbelor? Intuiția, deducția, instinctul, flerul? Cum să desăvarșești arhitectura încrederii?
2 comentarii:
Singura încredere adevărată este cea avută la perfectul compus: am avut încredere în cineva care m-a scos din apă, acrobatul la trapez a avut încredere în priza partenerului, am avut încredere în tine până ieri când am aflat că iubeşti pe altcineva, am avut încredere în căpitanul de vas până ce m-a trecut de Groapa Marianelor.
Încrederea viitoare nu este totală. Este durată pe fâşii mici de julien şi poţi avea încredere în parteneră că-ţi va construi un ciolan cu fasole de mult visat, dar nu poţi avea încredere că nu-ţi va aduce maşina cu caroseria înfundată dreapta-faţă; că îţi va rupe muştiucul cu o rochiţă banală pe oricare alta, dar că nu-ţi va şterge în vrac toate mailurile direct de pe server, presupuse a fi de la farmacista aia care-ţi dă licăr în doze mici, dar constant, din dulăpaşul cu Separanda.
Singurul pe care nu-l dezamăgeşti decât în lung timp eşti tu însuţi, pentru că îţi ghiceşti gândurile şi nu te prosteşti pe tine doar de dragul de a recunoaşte că "vai, nu mi-am construit încrederea pe toate aliniamentele din prospect!"
Apăi dragă domnişorică, la noi în Baia Mare, încrederea nu se construieşte aşe, în iureş, ca la capitală.
Noa, îi trebe pe puţin cinci ani ca să se dumirească fecioara că tătă relaţia dăcurje taman cum o aflat de la mumă-sa şi că ceea ce spune ficioru, puşcă cu ceea ce şi-o imajinat ea cam cum devine treaba. Se dumireşte anevoie şi de te-o afla cumva cu ocaua mică, apăi numa-numa te lasă slobod ca să slăbeşti de dor, de zici că ţi-o rămas betelia largă şi-oi măncat tătă ziulica de lungă numai păioase şi corn flex. Pălinca ce te mai întremează şi-ţi dă avânt până la mândra la poartă. Tăt şpilu e să nu te proţăpeşti nedumerit, ci să te arăţi vlăjgan ticălos, cu cenuşă în cap, iar imbunarea, ia calea consecinţei şi vine mintenaşi, de după perdeluţă. Uite-o! .
Trimiteți un comentariu