Astazi m-a anuntat maica-mea ca o cunostinta de genul masculin si de saizeci de ani a inaintat divort de nevasta sa de aceeasi varsta si de-o viata impreuna. Desigur, maica-mea era revoltata in calitate de femeie, in primul rand, dar si in calitatea ei de nevasta cu state mai vechi de patruzeci de ani, in al doilea rand. Si desigur, astepta de la mine o parere, de femeie, de fiica sau de om. Aici imi amintesc de un vers de-al lui Marin Sorescu: "Pai ce, politica este pentru femei? Politica e pentru oameni!". Deci ce parere sa am eu, ca neom, despre acel barbat-om? Mi-am permis sa-i spun detasat ca asta e alegerea lui, ca probabil ca n-a mai fost fericit, daca a ajuns la asa o masura in extremis, dupa o casnicie de patruzeci de ani si doi copii acum oameni in toata firea. Am adus-o in culmea revoltei cu raspunsul meu -probabil- aparent misogin. Acum, ce sa fi spus, ce sa fi crezut, cum sa-mi fi permis sa judec? Fiecare isi cunoaste cel mai bine parcursul, neimplinirile, asteptarile, dorintele. Trebuie sa fie foarte trist ca dupa o viata sa ajungi la divort. Divortul e dificil si cand ai inainte o viata intreaga de trait si de intalnit alti oameni. La 60 de ani, trebuie sa fie si mai greu. Timpul e un pic mai scurtat. Cred ca e greu pentru amandoi, si pentru el, si pentru ea. Intrebarea care se ridica este: "cum e mai bine?" daca te-ai resemnat o viata sau ai stat o viata, sa mai ramai pentru cat mai e din viata, langa ea/el? sau sa te desprinzi si sa te asumi, indiferent cum si cand, si, mai ales, indiferent cat timp mai ai sau tocmai pentru ca mai ai timp putin?
....
Se spune ca dupa divort esti ca dupa doliu.
Or fi oameni care sunt ca dupa nunta? sau ca dupa botezul renasterii lor?
....
Off, iar n-am raspunsuri la intrebarile mele iscate de altii....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu